Dacă nu-mi convine ce am pe calculator șterg. Totul stă la discreția unui click. Delete. Cât ai clipi, trimit tot la recycle bin. Se duce de tot. Descarc în draci de pe torente. Ce-mi cade la mână. N-am selecție. Văd la sfârșit. Ce mă plictisește. Ce mă enervează. Sau ce mă scoate din minți. Și dau delete. Cu viteză. Fără ezitare. Fără remușcare. Partea bună e că mai pot să descarc. Dacă am șters din greșeală. Așa fac și în viață. Scanez pe retină. Orice. Apoi șterg. După trăire. După moment. După nervi. După selecție. Deci, selectez. Sau scanez. Focusez. Și dau delete. În minte. Se duc cât ai clipi prieteni, iubiri, cunoștințe, străini. Emoții, deziluzii, amintiri. Fac un clean up instantaneu. La creier. E hard-ul meu. Îl protejez de viruși. Dacă mă întrebi, nu mai știu ce am mâncat ieri. Nu mai știu nici ce am făcut. Trecutul nu contează. Uite, de exemplu. Nu mai știu pe cine am iubit. Cum arăta. Sau ce am făcut împreună. Nu, nu e rău deloc. Din contră. Pot să iubesc din nou. Aceeași persoană. Să o descopăr din nou. Pentru ea poate fi ciudat. Dacă nu înțelege, îi dau un delete pe loc. N-am timp de explicații. Și nici loc. Că la tot pasul am torente. Descarc fără odihnă. Noapte și zi. Alte persoane, alți prieteni, alte emoții. Ei da, pot fi aceleași. Dar eu nu mi le mai amintesc. Și n-ar mai avea loc de ele însele. Mă mai întreb uneori dacă înlocuiesc. Că se pare că mai aveam aceeași idee pusă într-un folder. Pe undeva. Evident că înlocuiesc. Nu mă întorc. Nu mai am timp să verific. Download-ul meu se măsoară în terra. Am trecut de faza cu mega și giga. Nu mai sunt copil. Dimineață m-am uitat în oglindă. Nu recunoșteam persoana. Pesemne că m-am șters. Nu-i nimic. Mă mai descarc o dată.