Domnul de care vă spun e chiar un domn. Adică arată ca un domn. Se poartă ca un domn. Așa cum se spune în codul bunelor maniere. E drept, nițel anacronic pentru zilele astea. Dar un domn. Nu l-am văzut decât în costum. Gunoiul îl duce în costum. Schimbă becul pe scară în costum. Vorbește ca un purtător de costum. Nu iese din casă fără umbrelă. Chiar când e soarele de-o suliță. Mi-am dat seama că e un accesoriu. Are ceas cu lanț. Cum am văzut eu la bunicul. Copiii de la bloc râd când trece. El e implacabil. Răspunde cu un surâs. Pe zi ce trece parcă mai amar. Pare că le înțelege comportamentul. Îi ignoră. Copii săi sunt plecați. Departe. Nu știu unde. Nu ne-a spus niciodată. Spune doar că a avut doi copii. Răspunde la salut invariabil cu bon jour. Nu deranjează. Are întreținerea achitată la zi. În fiecare zi se oprește la câțiva metri distanță de bloc. Stă așa preț de vreo 5 minute. Dacă treci pe lângă el, auzi cum oftează. Amar. Mi s-a spus că acolo a fost casa lui. Demolată de comuniști. Acolo, unde e ghena de gunoi. În fiecare seară iese din casă. Pe la ora 7. Nu urcă, nu coboară cu liftul. Mereu pe scări. Mereu cu o altă carte. Din acelea vechi, cu paginile îngălbenite. De timp. L-am urmărit. Merge în parc. Se așează pe o bancă. Mai retrasă. Citește. Pune un semn și o închide. Un semn de carte. Maroniu, împletit, cu franjuri discreți. O ține pe un genunchi. Privește cu nepăsare. Fără obiectiv. Se întoarce. Prin fața bisericii. Se oprește. Își face o cruce lină. Cu capul plecat. Acum o lună l-am văzut ultima oară. Cu papion negru, cămașă albă. Costumul negru. Vechi. Cu revere late. Fără carte. Fără umbrelă. S-a oprit în dreptul mormanului de gunoi. Un vecin zice că i s-a întrezărit o lacrimă. Eu nu l-am văzut niciodată plângând. Avea pălăria adânc trasă peste ochi mereu. Poate o mai fi plâns. Nu s-a mai întors. Nimeni nu-l mai știe. Cei de la poliție i-au spart ușa de la apartament. Pesemne că nu se va mai întoarce.