agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-11-09 | [This text should be read in romana] |
Þin să anunț că am adăugat, cu plăcere și bucurie, încă o denumire acelei chestii pe care bucureștenii o numesc “țeapă”, “cartof tras în țeapă”, “scobitoare cu măslină”, “ghildușa piramidă”, “țeapa lui Ghilduș”, “monumentul cu penetrare”, “cuțitul din inima lui Iliescu”, “un creier pe băț”, “măslina-n scobitoare”, “nuca-n țeapă”, “fleica-n frigăruie”, “cartoful Revoluției”, “țeapa Revoluției”, “țeava și testiculul”, “țeapa de 60 de miliarde“, “ou pe băț“ sau “kitsch cu patalama”, anume: “penis cu prezervativ incomplet rulat”.
De asemenea, mă desolidarizez de opinia celor care cer ca monumentul să fie demolat, solicitând ca acesta să fie lăsat acolo unde este, iar la baza monumentului să fie pusă o plăcuță cu inscripția: “Monument dedicat Dr. Aurora Liiceanu, membră a Societății Academice Române, Senior Researcher la Institutul de Psihologie al Academiei Române și Psiholog la Institutul Național de Criminologie”. Pentru ca datele scenariului să fie complete, Marian Vanghelie, primul și cel mai important exponent al generației decrețeilor (el corespunde perfect portretului făcut decrețelului de d’na Aurora Liiceanu!) are să facă de gardă, permanent, în fața monumentului. În spatele monumentului va rula, pe un LCD imens, documentarul “The Psychocratie”, a cărui sursă de inspirație este filmul “The Idiocratie”, al lui Mike Judge. Filmul conține imagini, pe alocuri prelucrate, cu Aurora Liiceanu – prelucrătorii prin așchiere ai imaginilor au pus lumina pe chipul doamnei, astfel încât fața acesteia parcurge vârstele domniei sale, adică pe cele de la tinerețe până la vârsta pe care o are acum. Din când în când imaginile sunt penetrate de Marian Vanghelie, care cu brutalitate nedisimulată ilustrează comportamentul actual al masculului mai tînăr care posedă o femelă mai în vârstă – asta pentru a ilustra, și de această dată și pe această cale, concepția doamnei doctor despre cum decurg în momentul de față astfel de raporturi dintre femei și bărbați, cu alte cuvinte, astăzi femeile mai în vârstă aleg bărbați mai tineri, iar aceștia se comportă brutal și necontrolat, alegerile fiind biunivoce, rapide și liber consimțite. În dreapta monumentului va trona o piatră, care reproduce C.V.-ul doamnei doctor: ACADEMIA ROMÂNÃ (Institutul de Filosofie și Psihologie “C. Rădulescu-Motru” - Departamentul de Psihologie) AURORA LIICEANU Curriculum Vitae: Personal data: Education: Scholarships: Current research interests: Teaching experience: Research experience: Professional memberships: Papers and publications Books Articles Conference presentations. În stânga se pune altă piatră, pe care scrie: A publicat “Rănile memoriei”, “Nucșoara și rezistența din munți”, “Nici Alb, Nici Negru”, “Dincolo de bine, dincoace de rău”, “Despre iubire”, “Care pe care - femei și bărbați”. Jos, pe pământ, se mai montează încă o placă, pe care scrie: Aurora Liiceanu este doctor în psihologie, scriitor și senior-editor al revistei Tango. Aurora Liiceanu mai “funcționează” și la Business Woaman, Dilema veche, S.A.R., precum și prin nenumărate asociații ori instituții din țară și din străinătate care promovează și apără egalitatea de șanse a femeilor, sau prin altele care incriminează abuzul și violența asupra femeilor. Aurora Liiceanu dă sfaturi, sau pur și simplu participă la dezbateri televizate. E.T.C.! Deține cel mai “linck”-at articol: “Decrețeii sînt o generație tragică. Tragi-comică”. În fiecare dimineață în stânga și în dreapta aleii de acces spre monument se montează câte un banner, pe care scrie: “Doamna Aurora Liiceanu rectifică “auroarea iliceanuită” cum că decrețeii sunt numai în număr de două milioane de indivizi, aducând la cunoștința mulțimii că generația decrețeilor reprezintă, de fapt, cam o treime din toată populația de acum a țării și cam 75% din populația activă a țării, adică în jur de o circa și ceva de șapte milioane de indivizi. Cu mulțumiri, până la trecerea în neființă, A. L.!”. Pentru a nu fi acuzat că sprijin aceste modificări importante din peisajul și psihicul nostru colectiv, orientându-le înspre elogierea doamnei doctor din cine știe ce chestii personal-favoritistice, îmi motivez opțiunea prin câteva extrase din spusele doamnei sale, sau din lucrările și articolele domniei sale, în care abordează diverse aspecte ale socialului sau ale psihicului uman într-un stil inconfundabil, foarte documentat, dar accesibil, plin de umor și de profunzime, întotdeauna captivant, după cum spune o decrețică, sau un decrețel (?!): “Nimic din psihologie nu mi se pare neinteresant. /.../ Și, totuși, există unele subiecte fascinante față de care am o slăbiciune deosebită. Unul dintre acestea este domeniul relațiilor interpersonale, adică lumea relației dintre noi și alții: o lume plină de incertitudini, ambiguități, frumuseți și dezamăgiri, o lume în care cu greu poți fi liber și totuși atât de legat de cineva. Există relații interpersonale intime, puternice și adânci, din care ne tragem puterea de a exista, dar, uneori, și durerea de a fi neînțeleși. Și de aici se naște splendoarea lor. Există atâtea iubiri, câți oameni sunt sau vor fi, și chiar mai mult, atâtea iubiri, cât de multe versiuni ale noastre există, în timpi diferiți.”; “În general, un limbaj de lemn are o dimensiune pozitivă și una negativă, dacă pot să spun așa. De pildă, în lumea academică există un anumit tip de limbaj pe care nu-l poți evita, care nu se poate schimba și care devine ca un fel de dicționar de lucru, reprezintă o terminologie standard. De altfel, în lucrările științifice, în articole, nu se folosesc mai mult de vreo 15 verbe. N-ai cum să spui: a infirma, a confirma, a demonstra, a efectua, în alt mod, prin urmare verbele nu se pot schimba. Într-un fel este un limbaj care nu poate fi îmbogățit, nu poate fi înflorit, dar în același timp acest limbaj dă o oarecare rigoare conținutului, fiind un suport necesar și bun. Astăzi se spune că există un limbaj de lemn al Uniunii Europene, există anumite cuvinte care se repetă, anumite formule la recomandări, care sunt inerente unui anumit mod de a se exprima și care, bineînțeles că trebuie asimilat de către toți participanții și utilizat ca atare.”; “Am ales să dau la Psihologie după ce m-am îndrăgostit de un băiat. El a dat la Psihologie pentru că era mai ușor decât la Științele exacte. Am dat și eu. Nu credeam că o să îmi placă atât de mult. Am avut crize profesionale, este o disciplină ambiguă, lucrurile sunt adevărate și din dreapta, și din stânga. Niciun om nu este identic, psihologia are contradicții, un om introvertit poate fi extrovertit într-o relație familială. Asta nu înseamnă că așa este el mereu.”; “Am intrat în Mișcarea Transcendentală. Eram curioasă, plictisită. Cercetarea nu interesa, nu aveam relații cu lumea. Mie îmi place să cunosc ce se întâmplă în lume, să știu ce fac psihologii din Italia, din Franța, care e starea disciplinelor noastre. Îmi place să văd lucruri. Izolarea, provincialismul, lipsa de utilitate, de deschidere către lume erau îngrozitoare. Bineînțeles, a ieșit prost până la urmă.”. Prin urmare, solicit domnului președinte în exercițiu să emită în regim de urgență “Decretul de conferire a Ordinului Decrețelul Tragi-comic în rang de Cavaler” doamnei doctor Aurora Liiceanu. Motivul se regăsește în formidabila lucrare “Decrețeii sînt o generație tragică. Tragi-comică”, lucrare care pune capăt crizei de identitate în care ne scăldăm. Anexez adresa unde lucrarea a apărut și poate fi parcursă integral în original: http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=298&cmd=articol&id=11738 Pentru cei cărora nu le prea merge netul fac un pustiu de bine, postând lucrarea cu pricina: “Aurora LIICEANU Decrețeii sînt o generație tragică. Tragi-comică L-am întrebat pe un coleg ce s-ar putea spune sau cum să definești ceea ce sînt decrețeii. El mi-a spus că nu decrețeii sînt o problemă sau nu ei sînt problema principală, ci femeile, cele care au făcut copii, cele care n-au făcut copii – numai ele știu cum –, toate însă fiind într-un raport nefiresc cu propria lor sexualitate din cauza unui decret care le-a considerat „incubatoare“, maternitatea fiind o obligație civică, patriotică. Dar, dacă vrem să vorbim despre ei, pare să fie la fel de greu ca și cînd am vorbi despre femei. Dacă încerci să găsești o definiție certă, unanim acceptată a decrețelului sau a decrețeilor, ca grup, te rătăcești în opinii foarte diferite. Tot așa de diferite sînt și modurile în care cineva își atribuie identitatea de decrețel sau acceptă apartenența la această categorie de indivizi. Nu spun de vîrstă, nu spun segment de vîrstă pentru că unii optează pentru a considera decrețel orice persoană născută după 1966, anul Decretului 770 privind interzicerea avortului și contracepției la noi, pînă la anularea acestui decret, deci în intervalul 1967-1990. Se știe cît a crescut natalitatea în urma acestui decret, din 14.7 în 1966 la 27.4 în 1967 la mia de femei. Anul 1972 a adus extinderea vîrstei de aplicare a decretului – de la 40 de ani la 45 de ani – și creșterea numărului de copii avuți de la patru la cinci. Unii susțin că nașterile din 1967 au dus la cohorte de decreței, că au fost „născuți la comandă“ – este și filmul regizorului Florin Iepan și al producătorului Răzvan Georgescu – din cauza unui experiment social inuman. Alții susțin că doar cei născuți în 1968 pot purta această etichetă pentru că, după un timp, oamenii au reușit să se adapteze la stilul de viață în care sexualitatea se trăia ca o constrîngere, știindu-se că asceza este imposibil de asumat. Totuși, este greu de presupus că această cohortă de copii născuți în timpul decretului sînt decreței pentru că nu toți au fost nedoriți, unii au intrat în viață acceptați. Unii, sigur, au ajuns în orfelinate, alții au fost „defecți“, alții oricum ajungeau în instituții pentru copii cu handicap. Cum îi putem diferenția? Putem doar să-i amestecăm și să-i considerăm copii care au crescut în comunism, putem să-i considerăm „copii cu cheia la gît“. Sînt cei care aveau aproximativ 20 de ani în 1989 și care acum se uită în urmă la cei care s-au născut exact cînd ei au intrat, ca și ceilalți, în altă pagină a istoriei noastre. Ce putem considera că-i face diferiți? Numai copilăria și dacă ne referim la copilărie, renunțăm la eticheta de decreței. Urmărind pe net cum se percep aceste persoane, am văzut că ei nu au deloc caracterul unei cohorte omogene. Unii par să fie mîndri – chiar aduc argumente care susțin o imagine în care anumite trăsături de personalitate sau valori sînt pozitive, fără însă a omite și unele „defecte și tare“. Unii cred că cei născuți pînă în 1980, deci cei care sînt între 30-40 de ani, sînt cei mai „decreței“, indiferent dacă ei acceptă sau nu eticheta. Dar alții, născuți în jurul lui 1970, reacționează critic și resping apartenența: „sînt născut în 1974 și aflu că sînt decrețel; sînt surprins și ofensat“, „decreței înseamnă o înjurătură generalizată“, „nu eu am lipit eticheta asta, ni s-a lipit pe frunte și nu cred că este așa ușor de scăpat de ea precum speri“, „nu s-au născut atît de mulți copii pentru că s-a dat decretul“. Aceștia par să fie cei care știu că au fost doriți oricum. Alții sînt plini de un reproș adînc adus părinților: „nu trebuia să ne naștem, n-am murit cînd au vrut ei“. Ce spune o femeie: „pe mine știu că s-au «chinuit» vreo cîțiva ani să mă aibă, soră-mea a venit după aceea «din greșeală», din vreo eroare de calcul a perioadei fertile. Nici acum, că e mare, n-a reușit să depășească momentul cînd mama i-a spus că ea nu era planificată. N-au fost nici un fel de diferențe între felurile în care am fost crescute, însă la ea a lăsat urme adînci în suflet vestea aceea“. Am putea vedea aici o trimitere spre „trăiri psihanalitice“, spre adînci semne de întrebare și speranța de a se instala în certitudinea de a fi copil dorit. E ca ura perpetuă a unora care cică s-ar numi părinți, o ură pentru cei care n-au putut să moară atunci cînd ei au hotărît să moară pentru că era decretul. De aici s-a născut convingerea că aceștia poate că au sărit să-l dea jos pe Ceaușescu – revoluția tinerilor –, aceștia l-au executat cu privirea în care lucirea urii s-a scurs în bucurie, aceștia purtau în suflet dorința răzbunării. Alții au numit părinții căzuți în greșeală „părinți decrețiți“, folosind verbul „a te decreți“. Noi, decrețeii, sîntem diferiți În discuțiile între decreței, mulți consideră că, deși ei „au asistat la nașterea computerului, a celularelor“, fiind izolați de ceea ce aveau copiii din spațiul de dincolo de cortină și care au astăzi copii chiar mici, au o capacitate mai mare de a se exprima, sînt buni bloggeri. Pare paradoxal, nu? Să fie o atracție generată de frustrare, o recuperare sau o expresie a faptului că decrețeii „și-au prelungit adolescența, mai ales bărbații“? Diferența se exprimă prin însăși copilăria lor diferită, prin faptul că nu văd nici o asemănare între cum au copilărit ei și cum au copilărit cei născuți după 1990. Iată ce au ei bun sau ceea ce ei percep ca pozitiv în structura personalității lor, în cine sînt ei astăzi: – disciplinați, cuminți, avînd rușine și control; au amintiri din viața reală, nu din cea virtuală; știu să vorbească, să se exprime oral, citeau și vorbeau, nu „doar comunicau“, spun ceva și au ce spune; erau creativi pentru că lipsurile dezvoltă imaginația; aveau pasiunea colecționării (reviste PIF, capace); aveau cultura dialogului; aveau părinți absenți, dar nu părinții absenți de astăzi; sînt „perseverenți, căliți, orgolioși, războinici, dar și cruzi“; știau să se joace (nu singuri); „ajutam, știam să punem mîna, eram învățați cu mătura și lopata“. Dar ce îi face să privească și cu amărăciune la trecutul lor: – frustrați, se ascundeau pentru a avea trăiri adevărate, dar aveau adevărați prieteni; „purtăm patologia acelor vremuri“; iau lucrurile prea în serios; încă au reflexul naivității date de ignoranță și traiul într-un mediu artificial, cenzurat: „stăteam la vecini dacă uitam cheia, pînă veneau părinții, dar nu mă gîndeam că vecinul se dă la soră-mea“; le este greu să se adapteze la ideea că nu știu cum arată viitorul și că nu vor ieși la pensie din slujba actuală; își fac probleme cum să-și crească copiii. Să fie oare decrețeii peste două milioane de „copii suplimentari“? Să fie ei violenți, așa cum susține un psiholog italian, Margherita Carotenuto, care spune că „violența genetică a decrețeilor este cauza delictelor comise de români în Italia“ (într-o conferință din februarie 2009 și publicată în Il Sole 24). Poate că este fascinant să speculezi psihanalitic tema copilului nedorit, abandonat, ca și aspectul mai abisal al copilului nedorit în inconștientul mamei, dar pentru noi nu sună bine. Este însă sigur faptul că această generație ar putea fi obiectul unei teze de doctorat, identificînd variabile care sparg imaginea globală a acestei categorii de persoane. Sigur, unii exploatează oferta existențială a schimbării istorice, alții sînt contaminați probabil de părinți nostalgici, alții au zburat în lume – poate că ei nu fac politică, ci pur și simplu cred că „locu-i blestemat“ aici –, alții pot să se acultureze, alții amestecă valorile celor două lumi în care au trăit și fac pact cu schimbarea, alții… Sigur este însă că cei care au rămas nu-și pot șterge copilăria și adesea, poate prea adesea, sînt obligați să exerseze ceea ce nu pot evita: comparația, această operație a gîndirii care ne face să ne rotim mintea între pesimism și optimism și să definim continuu viața. Uitarea nu este voluntară, iar memoria este selectivă. Sigur că le este pe cît de greu să se apropie de părinți, pe atît de dificil să-i înțeleagă pe cei care au acum vîrsta pe care o aveau ei cînd s-a întors pagina istoriei noastre. Să fie oare decrețeii o generație tragi-comică? „Ei nu-s oropsiții generației pentru că o generație care are multe exemplare are și mulți oropsiți, și mulți oameni talentați“, „Pe noi ne ajută numărul“ – scriu unii pe blog. La ce îi ajută? – mă întreb. O generație hibrid, s-ar putea zice, suspendată între două lumi, asistînd la ciocnirea valorilor – unele nu mai merg, altele nu pot fi asimilate –, rătăciți într-o lume în care cei care au vîrsta lor cînd a avut loc schimbarea au confiscat spațiul public (televiziunea și „ageism“-ul o arată) al unei reușite sociale pe care n-o înțeleg, neputincioși în a lua puterea – doar ei „au făcut revoluția“ –, trăind în apa care curge rapid, cu un ochi la un mal și altul la celălalt mal. O generație care și-a trăit copilăria într-o lume, iar tinerețea în cu totul altă lume.”. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy