Poezia nu-i o prăjitură
S-o molfăie între dinți toți pofticioșii
Nu-i batista în care plîng de dor neiubitele
Nu-i joc să-l joace nejucații
Cîtă trufie-n poet
Cînd săracu’ îi plouă pe dinăuntru
Nu-și scoate bocetele să i le admire
Ca pe moaște rînd pe rînd cititorii
Rîzînd amar în sine-și
Plînge de fapt orbirea de neiubire
Faceți un exercițiu de imaginație
Și spuneți-vă măcar pentru o clipă
„ Cui i-e milă de mine
Ca mine să pățească”
Nu-i așa că nu vă e la îndemînă
Să iubiți urînd?
Mai bine vă folosiți de poet ca de un interpret
Să plîngă pentru voi cînd vă doare nepăsarea ca o măsea
Să rîdeți de rîsul lui cînd n-aveți hazul la îndemînă
De-abia după ce ați spart evidența cu botul
Și v-ați scuturat firimiturile dulci din colțul gurii
Vă poate neliniști un gînd firav
Poezia e O Poate
E o azimă s-o frîngă spre izbăvire toți păcătoșii