Curat regalitate, coane Fanică!


Am reușit să ajung la asociația Pro Democrația. Am cam căutat sediul. Locația e chiar lângă Arcul de Triumf mai exact într-un perimetru îngrădit și păzit, la pavilionul F, o denumire specifică mai ales spitalelor. La ce secție de boli aș încadra acest pavilion nu vreau să mă gândesc că-mi dă-n cap soțietatea țivilă cu "popoliticacalul" co(recte)ness.

Când am spus de ce am venit, secretara a chemat o d-șoară. I-am comunicat acesteia de ce am ajuns acolo și anume să propun ca în proiectul de revizuire al constituției să se treacă și ce regim vrem să alegem, vreau, cred că e mai exact; adică, vegetarian, porc, vacă, pui cu puțină varză, mă, vă, rog. D-șoara, legănându-se de pe un picior mai frumos ca altul, mi-a spus că preferința mea, nu e și cea a poporului în a cărui grai vorbesc. "Nu am primit destule cereri de la cetățeni" a fost argumentul. Pluralizând ca fraierul, i-am zis că este o datorie istorică să se facă asta, datorie adică a noastră, a oamenilor responsabili, să întrebăm poporul.

La replică asta s-a auzit un scârțâit discret și pe ușa din stânga intrării principale a apărut un tinerel zâmbitor; a ieșit așa cu juma' de corp, partea de sus bineînțeles, ca un emoticon, probabil curios să vadă de datoria istorică mânuță-n pumn cu oamenii responsabili. M-am abținut să nu-i fac un semn obscen pentru că părea simpatic și probabil sincer minunat că am ajuns exact la secția care trebuia. Revenind la meniu, am comandat răspicat: vreau monarhie constituțională, curată, fără smântână sau alte ciulamale, domnuu'... Fănică.

Ce m-a determinat să fac asta e un pic stufos, dar o să încerc să smulg niște fire din tufiș.

Prin 1990 știam despre Casa Regală a României cam ce știa 99 la sută din poporul român, adică varianta Roller cu mici îmbunătățiri făcute de mecanici de service dintre care cel mai renumit făcuse filme cu Lăscărică și don Semaca. Despre regele Mihai auzisem că în 1947 a plecat cu 10 sau 11 Septembrie de vagoane, că a făcut Peleșul din sudoarea poporului. De ridicolul acestui al doilea argument am râs cu lacrimi după ce am ieșit dintr-o vizită la Peleș. Un prieten, care la urcare spre castel ne-a cântat Oh, Carol a lui Neil Sedaka http://www.youtube.com/watch?v=G3TOO8uyVy0, după ce am ieșit, tot el ghiduș ne și se mirosea pe la subțiori provocându-ne. Cineva nu s-a mai abținut și la întrebat ce naiba are. Răspunsul a fost cam așa: nu știu ce spray folosea poporul pe atunci dar la castel mirosea bine.
Eu eram indiferent, dar părinții mei și alte o mulțime de rubedenii de prin Bărăgan nu aveau neam de simpatii regaliste, ba erau chiar antimonarhie aproape în "strătovărășească" unanimitate. Trebuie să mai adaug și că rudele mele nu erau din rândul celor deportați după abdicarea din 1947.

Să fi fost prin toamna a lui '91 când m-am hotărat să caut un profesor de muzică pentru a cânta mai bine. Giani, basist în timpul liber și șeful pompierilor de la Opera Timișoara, mi-a dat un număr de telefon al doamnei Miloia Rodica, fostă prim solistă a operei din localitate.
Am sunat-o și ne-am întâlnit într-o sală de la operă. Invățasem două canțonete. O văd și acum în fața pianului, luminoasă, cu părul frumos legat și un profil distins. "Domnule Mardale, cântă-mi ceva!". Am început un pic timorat dar pitit s-o dau gata cu un O Sole Mio la care muncisem mult, noroc ca nu aveam vecini in demi-sol. N-am apucat să ajung la refren când m-a oprit. Acum scriind, cred că m-a întrerupt presimțind c-o s-o bufnească râsul; textele erau scoase după o casetă cam prost înregistrată, net-ul cu gugălul atotștiutor nu era pe atunci, habar nu aveam italiana. " Domnule Mardale, te rog să cânți ceva din repertoriul dumitale, folk-rock din ce am auzit de la domnul Giani". Așa am făcut. A conchis că am căldură și metal în voce. Mi-a spus că având un program plin nu îmi poate da lecții, dar mă poate lăsa să asist la orele pe care ea le predă elevilor ei, bineînțeles, dacă aceștia sunt de acord.

Pe parcursul lecțiilor asistate am văzut ce înseamnă un profesor adevărat. Simțea starea elevului. Chiar celor cu examene identice și voci asemănătoare, le aplica altfel de abordare de la caz la caz într-un tonus potrivit. Să trăiți, d-le Freud, ce scriitor ați fi fost, mare pierdere, parol! Nu-mi venea să cred că m-am îndrăgostit, ba, chiar că pot dori o femeie poate mai în vârstă ca mama. Eu aveam 28, domnia sa ieșise la pensie. Artiștii lirici ies mai devreme din scena câmpului muncii și, din ce înțelesesem eu de la "domnul Giani", ieșise de curand.
Probabil, credeam eu, că simțea și ea ceva asemănător când la sfârșitul lecției, care a fost și ultima, mi-a dat întâlnire. "Duminică după amiază, dacă vrei, ne vedem în fața operei". Cum să nu fi vrut? Aveam o cameră închiriată într-un demisol lângă Piața 700 foarte aproape de locul întâlnirii. Am făcut o curățenie la sânge, am cumpărat așternuturi noi, am spălat geamurile ferestrelor, am văzut-o pe propietareasă, care zicea că e atee, făcând cu o viteză de karatist două cruci (cam cum ai scutura firimiturile de pe piept) când am rugat-o să calce perdelele. "Vai, domnu' Ștefan, dar de-atâtea ori v-am rugat să mă lăsați să le spăl”. Pe diezi și pe bemoli, mă admiram cât de generos sunt. Eram înalt, frumușel (fă-te ofițer, aud o pretenă d'anțărț), deja visam la altfel de vocalize în obscuritatea bârlogului meu.

Am plecat la întâlnire ferchezuit, călcat la dungă, îmi cumpărasem pantaloni de stofă și sacou după ani in care purtasem doar blugi. Nu am băut nici măcar un strop de alcool, față de cum obișnuiam la ocazii asemănătoare. În Piața Operei, lume multă, mai multă ca de obicei. După ce am citit primul bener, m-am prins. Era 10 Mai, Ziua Regelui. Putea să fie a lui Stalin (ptiu Drace) mi-am zis, eu am o misiune, s-o fac fericită pe doamna profesoară. Am depistat-o repede, nu te joci cu radarul inimii, m-am apropiat. Era cu niște doamne și domni prin preajmă. M-a prezentat câtorva din apropiații dânsei. Nu întâlnisem așa oameni în realitate, îmi aduceau aminte de personaje din filme de epocă neaurită, mai degrabă de cele din Proust, mare regizor după a mea apreciere. N-am citit multe cărți la viața mea, dar am "căutat" de două ori timpul pierdut și de fiecare dată a meritat regăsirea din ultimul volum. Revenind la apropiații doamnei, am constatat vorbe cu socoteală, purtări alese, distincție și mult bun simț. Mi-am mai dat seama că doamna nutrea un sentiment de apreciere pentru sincera mea dorință, dar nu de cea trupească era vorba, ci de aceea de perfecționare vocală. Scuze, d-le, Freud, după atâta timp chiar nu îmi aduc aminte amănunte, auzindu-i și privindu-i pe oamenii aceia am plecat năuc. Se vor bea multe, multe, pe lumea asta, "toți uităm", cum insinuant îi spunea V. Măgureanu prin '91 lui C.T. Popescu la televizor, făcându-l să devină foarte cuminte până la sfârșitul emisiunii și nu numai. Așa că, Sigmung, amice, mi-a fost o rușine teribilă să mai merg la lecții deși mai aveam stabilite două în săptămâna ce a urmat duminicalului 10 Mai.

În anii următori am citit și alte mărturii istorice în afara celor 10-11 vagoane prea tabloidizate . Am devenit solidar cu cei ce vor monarhie în România. Acum câteva luni sporovăiam cu un poet respectabil, pentru mine, până la acea discuție care probabil m-a determinat să scriu aceste rânduri. L-am întrebat dacă nu i s-ar fi părut normal, ca, după '89, regele Mihai să fie tratat de B.O.R. la fel ca Prea Fericitul Teoctist. Nu a fost de acord, ba, mai mult, încerca să-mi explice cum că regele Mihai e la a treia spiță de la...
La câteva zile, vorbeam cu un alt poet pomenindu-i de zisele cu spițele. Acesta, coerent cu felul lui de a trăi, a zis că-și bagă ce-are el mai de preț și în Prea Adormita Fericire și în Majestate. Așa grăiră doi poeți maturi nebețivani (ambii sunt aproape de 40 de ani) care scriu bine poezie.

Poporu' nu, poeții nu, * nu, politicienii cu mass media lor nu, despre B.O.R... numai de bine. Să trăiți!

Câțiva ani, până s-au reformat numerele de telefon în România, o sunam pe doamna Miloia Rodica, de obicei pe 1 Martie. Îi uram cele bune și încă odată îi mulțumeam, pentru că orele la care asistasem îmi fuseseră de mare folos, deși aveam cel puțin 8 ani de când cântam la un nivel bunicel.

Telefoanele s-au schimbat, anii au trecut, numai că prea mulți oameni sunt la fel de noi precum i-a făurit partidul cu brațul lui de ochi albaștri.

* - Un prieten, după ce a citit cele de mai sus mi-a zis că trebuia să pomenesc și de 'telectualii români în fraza cu pricina. El chiar fiind un intelectual, din păcate unul din cei puțini, am făcut adăugirea.