De dimineață ascult aceeași melodie și tavanul se rotește dezagreabil,
poate ne descompunem cu toții
sau ne atacă extratereștrii, sau or fi plictisiți si ei...
De ce vorbesc, nu e nimeni aici să asculte
poate doar o umbră încălțată cu tocuri, o aud, or să audă și vecinii, prin pereți sunetele se vor alungi și-apoi găuri vor apărea în locul tablourilor...

ArÈ™!
Mâna mea are o voință proprie, insistă să se ridice, oare mă pot ridica peste lume? Spune-mi, spune-mi tu, de cine să mă agăț? Copacii se pleacă în pământ, norii se desfac și se-nnoadă când vor, pe acoperiș mă plimb somnoroasă, pașii se numără singuri și eu nu mă pot ridica.

De pe-aci, să ne ținem bine pe aripi, o să ne prăbușim tot mai jos!

Tavanul meu e o lume paralelă, iar mâna mea o entitate ciudată, cum fac, cum fac să mă ascund de mine? Am o neîncredere totală în cheia ce se aude în ușă, ai venit să mă salvezi? Ai venit să mă salvezi, să te salvez, să ne salvăm, eu pe tine, tu pe mine, noi pe noi, și - până la urmă - unde-am pleca, prin tavan nu pătrunde decât o singură mână a mea...