E iarnă în natură, în trupuri,
În minți… la fel și-n suflete
Ce nu mai sunt de mult cuminți.
Îmi curăț via cât timp încă nu plânge,
Ajunge că plâng eu… destul.

Îmi văd tăcut de muncă…
Fața - șfichiuită de asprul ger -
Primește-n gazdă lacrimi
Precum grădina bine-ngrijită
Ploaia cu grindina neașteptată.

Sub parapet de deal, o masă
Improvizată pentru musafiri
Mă găzduiește doar pe mine.
De undeva venind cățelul
Turbat mă caută și mă găsește.

Pe masă-mi pun ce am…
Zdrobesc în mâini o ceapă
Aproape toată degerată
Privesc spre munții cu zăpezi
Ce sunt ca o coroană albă.

Găinilor dau drumul și mă bucur
Văzându-le cum zburdă, scurmă.
La masă mă întorc, bucuros de tot ce văd.
În jurul meu acum e armonie…
În tot ce am – Paradisul din vie.

Pe coadă, cățelu-l calc în joacă,
Să-l enervez, să-l fac să latre;
Nu-l enervez, nu latră, nu mușcă,
Nu face rău cum face-un om…
Și-l mângâi, dându-i și lui o bucată.

Trăiesc în armonie: animale - păsări,
Pisici și câini, găini și gâște;
Doar oameni între ei
Nu pot să se-accepte…
Le pare Raiul prea îngust.

De-am scris toate acestea
Împins de repezeală,
Să-mi fie cu iertare!
Am făcut țuica prea dulce
Și pân*aicea doar m-a dus…

Nu mă grăbesc în muncă,
Sunt liber ca o pasăre spre cer.
Așa o fi și-n Rai… fără păcate, doar plăceri.
De-ați ști cum zburdă-n a mea minte cai,
Sigur ați vrea și voi acolo.