dacă este adevărat că frumusețea există
numai în ochii celui care privește
atunci
îți las ție ochii mei pentru că nu știu în ce să mai cred
de multe ori mi-am dorit să ne oprim brusc din creștere
lumea să fie o creșă imensă în care ne mulțumim cu gesturi simple
de dragoste cum ar fi împărțitul creioanelor colorate
împărțitul aceluiași cântec de leagăn același somn
în care să nu visăm explozii și redactori șefi care să urle
că nu transmitem sfârșitul în timp real
nu știu în ce să mai cred
oare oamenii s-au născut buni sau
bunătatea e o modificare genetică apărută cu timpul
ca la cimpanzeii bonobo care-și rezolvă toate conflictele
prin sex și compasiune


e un fel primitiv de a spune dă-mi doamne oameni
ca în verile secetoase când bătrânii din sat împreună cu preotul
mergeau de la biserică la cimitir murmurând
dă doamne ploaie
sunt zile în care e atâta dragoste-n mine
încât mă așez liniștit pe covor și aștept
să dea cineva peste mine din întâmplare
iar întâmplarea să fie cea mai completă
descoperire în evoluția oamenilor


dacă este adevărat că în inima noastră purtăm inima altuia
atunci soarele nu e decât un matelot bronzat
și ca orice matelot care pune piciorul pe uscat după o lungă călătorie
se-nfundă în prima tavernă care-i iese în cale
se-mbată apoi își tatuează pe braț
o lună pe care-a cunoscut-o
într-un bordel asiatic