Am trecut azi prin Piața Universității. A fost o revelație, pentru ca a fost emoție. O emoție care imi aduce aminte de emoția din 1990. Piața semănă din nou cu piața din aprilie 1990. Multă lume, un soi de entuziasm ca în anii 90, niște baieți cam veseli, steaguri tricolore fluturate și discuții in grupuri. Am ajuns târziu, când oamenii se retrag ușor-ușor spre casă. Lipsește ceva față de 1990: balconul și discursurile înflăcărate.
Mă retrag spre casă, spre metrou, în pasajul Universității. Până să intru zăbovesc câteva minute să văd spectacolul lumii. Câțiva băieți cu un steag scandează pe modelul galeriei. Nu mai știu exact refrenul, în orice caz este ceva cu ”micționez” pe politica voastră. Baieții se retrag din pasaj. Intră, în schimb, patru tineri fiecare cu câte o mască dupa modelul celebru al grupului Anonymus. Copiii dau să intre la metrou, dar doi polițiști îi opresc. Schimbă doar câteva cuvinte, sunt departe de ei și nu pot auzi ce-și spun. Tinerii iși mută masca de pe față pe spatele capului și intră la metrou. Il văd pe un polițist zâmbind. Nu este nici rânjet, nici caterincă. Este, de la distanta așa vad eu, un soi de zâmbet aproape complice.
E suficient spectacolul străzii, intru la metrou. În vagon, în drum spre casă, suficienți tineri, fete și baieți. Stau față în față cu doi copii, un băiat și o fată. Baiatul ține în mână, sprijinită de podeaua trenului o pancartă. Mă uit la pancartă, mă uit la băiat. E o pancartă improvizată, tare improvizată, două cartoane ieftine susținute de un băt. Mă uit de sus pâna jos la bățul pancartei, este brăzdat de niște linii paralele trasate cu pixul. Mă întreb rapid cum or fi confecționat pancarta. Habar n-am. Băiatul se uită la mine, cu o oarecare curiozitate. Am in poală airbagul cu rachetele de tenis. Eu cu rachetele, el cu pancarta.
Băiatul ține pancarta întoarsă spre el. O ține de parcă mi-ar spune ”am fost in piață, am plecat, suntem în metrou, mergem spre casă”. E un amestec de timiditate și bun-simț care pare că îmi spune ”manifestația s-a incheiat, acum suntem în altă lume, suntem în metrou.”. Mor de curiozitate să văd ce scrie pe pancarta lor. Știu câteva lozinci, le-am văzut rapid în piață și mai mult la televizor, dar băiatul ține pancarta strâns lângă el, lipită de genunchi, de parcă ar vrea să o ascundă. Nu pot sa asociez figura copiilor cu nicio lozincă a străzii. Oricât m-aș chinui.
Stație. O fată de la câteva scaune de mine, se ridică, îi spune prietenei ei ”Ne vedem mâine” și iese. Mă uit de jur-împrejur. De data aceasta, nu toți tinerii stau cu ochii la telefon, pe Internet. Încerc să descifrez atmosfera. Atât cât pot simți. Este un amestec de oboseală, este aproape de miezul nopții, ultimul metrou; de mândrie, copiii se întorc din piață și de deconectare, pentru că baieții discută în șoaptă despre ce vor face mâine dimineața. E un soi de entuziasm temperat, ușor obosit, amestecat cu un soi de liniște după vacarmul pieței.
Si deodată, un fior rece îmi trece pe șira spinării. Mă uit la copiii din metrou și un gând mi se insinuează în minte: ”și dacă nici acum, nici voi nu veți reuși?”. ”Dacă nu veți reuși, așa cum nu am reușit nici noi, în Piața Universității, in 1990?”. Îmi repet o dată, de doua ori, de trei ori, nu pot să exclam cu voce tare, dar intrebarea îmi sună obsesiv în minte. Ce veți face dacă nu veți reuși, mă întreb și în loc de răspuns îi văd în minte pe tinerii din metrou metamorfozați: bătrâni, obosiți și blazați. Urmează statia de destinație. Am coborât. Ne vedem mâine în Piața Universității.

RUDY C.