Nu somnul rațiunii ci chiar lipsa ei naște monștri. Ca și neimplicarea și lipsa curajului de a avea opinii din pricina „datului la o parte”sau a ostracizării de tip feudal. Felul acesta aproape mioritic de exagerare a bunului simț până la transformarea acestuia în afecțiune benignă.
Nu am să înțeleg niciodată de ce nu acceptăm concurența ca pe o binefacere?!... Doar pentru a fi doar „noi” noi?! Stau și mă minunez când văd că România, care plecase pe cai mari după 1989 în a-și reface vivacitatea politică, a ajuns să fie sluga câtorva sforari doar din teama celor „aleși”. Ba de pierderea ciolanului, ba de pușcărie, ba de defăimare. Lipsa ideologiilor, lipsa visătorilor din politic, lipsa oricărei forme de protest decât cea a străzii, devenite și ea din ce în ce mai manipulabilă.
Nevoia de confirmări și talk-show-irea politicii a devenit ca un cancer. Calculăm greșit, sfidăm realitățile și refacem încetul cu încetul terenul spre dictatură. Faptul că nimeni nu vine din spate periculos sau măcar amenințător aplatizează așa zișii luptători. Fiecare caută o cămașă de vreme rea (nici măcar din zale de bronz) prin uniuni împotriva naturii. Mai ales a celei umane. Așa au luat naștere politicenii care nu se apreciază deloc între ei și nu vor decât dueluri în care să știe cine poate trage primul și fără putință de a rata. Poate chiar și lipsa unui tribun nebun care să unească din când în când forțele reacționare e vinovată de cangrena care se adâncește. Nici măcar ura de clasă nu mai există. Doar abominabilele linșări la nivelul visceral. Mai ales prin vulgaritate și râgâit! Dar toate aceste tare competiționale nu nasc decât politiceni lipsiți de apărare. La voia micilor sau marilor trădări. Cel mai lipsit de apărare e cel care se închide într-o fortăreață. Cu gândul că nimic nu-l atinge. Până când un grup de „prieteni” îi vor pune cuțitul la spate. Oricât de Caesar s-ar crede, într-o zi Brutus îl va lovi cu sete.
Democrația are nevoie de confruntare. O parte din această confruntare se desfășoară pe tărâmul media. Dar într-o media bolnavă, sărăcită, adusă în pragul colapsului doar de dragul de a o putea stăpâni. Concurența, competiția, înfruntarea este singura condiție a existenței unor viitori lideri. Altfel vom avea doar sforari care vor aranja din timp orice devenire. În liniștea absurdă a strigătelor înăbușite.
E aiurea cât de lipsiți de bărbăție sunt cei care se bat cu cărămida în piept că numai ei știu calea. Ca să nu o spun pe șleau. Nimeni nu știe nimic iar vocea colectivă are nevoie de democrație ca să aducă o cale de mijloc. Oricât de strâmbă ar fi această cale e singura care trece pe la casele tuturor.
Deci, ca să nu mai bat apa în piuă cu disperare. Atâta timp cât nu vă implicați, atâta vreme cât nu aveți curajul de a avea o opinie, poate din teamă sau din prea mult bun simț (care devine comun cu nesimțirea), nu vă așteptați la altceva decât la dictatura celor „îndemânatici”!