Artiștii în general și poeții în special își creează din actul creator o a doua ființă, lirică, iar chipul acesteia trebuie să fie în armonie cu ceea ce credem noi despre poezia noastră.
Această entitate ar trebui să fie deasupra noastră, să ne transfigureze ființa într-un transcendental poetic, să fie deasupra bucuriilor , deasupra suferințelor , deasupra stărilor sufletești , care ne leagă de pământ.
Îndoiala poetului față de valoarea propriilor versuri și față de conexiunile simbolistice dintre cuvinte este o stavilă în calea șuvoiului imaginației poetice care răstoarnă sensurile normale , banale ale versurilor pentru a crea în locul lor sensuri profunde și originale irupând dintr-o arborescență poetică.
La baza oricărei poezii stă Ideea care trebuie valorificată în versuri, ea este creierul care coordonează și controlează corpul poemului.Multe idei, valorificate în versuri , promit o fecunditate a gândirii care poate naște poezii reușite.
Dintre două stări contradictorii , să suferi simțind sau să mori fără să simți (căci a simți înseamnă a suferi), eu o aleg pe prima ,preferând cunoașterea nepăsării și trăirea intensă apatiei.
Dintre o viață spirituală și una laică, o prefer pe prima, căci lumea poetică oferă o plenitudine de mulțumiri sufletești pe lângă care lumea realității pare ternă.Cu cât crește voința de a mă impune în lumea artei, cu atât îmi scade, din păcate, voința de a mă impune în actul lucrativ, într-o activitate banală, stereotipă.
Dacă citești o poezie și pe parcursul lecturării nu se formează în minte imagini poetice puternice și conexiuni de simboluri care să transmită o stare, o emoție, un ritm, atunci acel poem nu este reușit, căci îmbinarea formelor s-a făcut în dauna ideilor.