Tea Nicolescu
Herta Müller
« Herztier » ( Animalul Inimii)
-din seria « CărÈ›ile mele »-

Sigur că auzisem de Herta Mûller ! Dar auzisem despre o sumedenie de scriitori – contemporani vreau sa zic -,; unii « trecând pe lângă mine » cu bună È™tiință, alÈ›ii inaccesibili prin conjunctură, câțiva « oprindu-mă » în paginile lor fie din simplă curiozitate fie provocându-mă ori ancorându-mă chiar fără putință de scăpare.

« Când tăcem, suntem dezagreabili, spuse Edgar, când vorbim, devenim ridicoli », aÈ™a începe romanul Hertei Mûller – « Animalul Inimii » - pe care l-am citit săptămâna aceasta, pe internet, în două zile năucitoare, uitând de tot È™i toate, prinsă în acel fantastic « web » al măestriei artistice, când mânuirea cuvântului transformă realul imediat în permanență È™i când ceea ce consideri a È™ti se dovedeÈ™te o superficială survolare memorică È™i atât.

ÃŽmi închipui că subiectul romanului, lumea din care « răsar » personajele lui, consumul existenÈ›ial specific, direcÈ›ionarea ideilor, conceptualizarea vieÈ›ii într-un anumit moment istoric - dictatorialul ceauÈ™ist - au un rol indiscutabil în acordarea premiului Nobel pentru literatură, de fapt, nu-mi închipui, e logic în conjunctura actuală când politizarea - cu multiplele ei faÈ›ete - este determinanta selecÈ›iei, dar cât de discutabilă este procedura aceasta nu intră în atenÈ›ia expunerii mele.
Pentru că dacă subiectul poate fi « haunting », vii È™i morÈ›i intersectându-se în zbateri halucinante, rostogolindu-se în îmbrățișările nefireÈ™ti ale coÈ™marului cotidian aruncându-ne în arena durerilor pe lângă care trecem indiferenÈ›i ori chiar inconÈ™tienÈ›i, modalitatea structurării formale, folosirea cuvântului, mânuirea limbii dezvălue substanÈ›ialitate scriitoricească, talent în ofensivă, mână de maestru pentru care verbul există ca să-l slujească.

Ca în ori ce carte « mare » subiectul poate fi rezumat într-o singură frază : momente din viaÈ›a unor tineri È™vabi din Banat în epoca ceauÈ™istă, consumate conflictual de ideologie È™i finalizate în emigraÈ›ie sau moarte.
Scurt și cuprinzător !

Da, dar zice unul din eroi, Edgar : »când tăcem suntem dezagreabili….. »
È™i tăcerile se înscriu într-o suită de sucombări existenÈ›iale către care scriitoarea ne conduce fără descrieri, fără povestioare (lacrimogene ?) nici chiar dramatice, sugerând numai printr-o suită de simboluri întreaga vinovăție a tăcerii în care ne-am aciuit; dezgustătoare, « dezagreabilă » condiÈ›ie a tăcerii ; fie că este vorba de « bărbaÈ›ii » Lolei, eleva care se spânzură în dulapul de haine de la internat, fie că sunt « foarfecele frizerului », devenite în timp inutile, ori « pruna » de sub braÈ›ul Terezei, marcă inconfundabilă a ceea ce va veni.
Tăcerea e un mod de a fi de care, evident, nu putem fi mândri !

…. »È™i când vorbim devenim ridicoli » aÈ™a încât nici furiile care zac într-o coclită, paralizantă oboseală, nici refulările incapabile de finalizare, nici durerile năvălite afară, nici laÈ™itățile, nici iubirile, nimic, deci, nu poate elimina neputinÈ›a, singura solutÈ›ie fiind eschivarea È™i, în ultimă instanță, fuga.
E o fugă continuă, nefirească, aÈ™a ca cea a « bărbaÈ›ilor » Lolei, pe care nu-i cunoaÈ™tem, îi intuim numai, aÈ™a ca cea din contrabanda maruntă a croitoresei care aduce aur ascuns în părÈ›ile intime, aÈ™a ca refuzul Terezei de a se duce la doctor, aÈ™a ca « spânzurarea » lui Kurt ori « sinuciderea » lui Georg, aÈ™a ca plicurile din care nu putea să lipsească avertizantul fir de păr, o rătăcire, de fapt, într-un labirint absurd din care posibilitățile de ieÈ™ire se îngustează cu fiecare pas.
Vorbirea e doar o trapă , deschiderea ei e totdeauna plină de surprize.
Catastrofale !

E firesc, romanul Hertei Mûller m-a dus cu gândul la Kafka, în special la « Das Schloss », pentru că, dincolo de pasionata respingere a realității trăite, autoarea este consumată, ca È™i eroul lui Kafka de dorinÈ›a de a înÈ›elege, de raÈ›iona în favoarea posibilului în imposibil, poate pentru a-È™i motiva existenÈ›a, sensurile ei, care evident îi scapă :
« ÃŽbrăcarea, spuse căpitanul Piele.
Aveam senzaÈ›ia că mă îmbrac cu ce era scris pe foaie È™i că foaia se golea dupa ce îmi îmbrăcam toate lucrurile. Mi-am luat ceasul de pe masă, apoi cerceii. Am reuÈ™it să închid imediat cureaua cesului È™i găurile din urechi le-am găsit fără oglindă. Căpitanul Piele mergea prin faÈ›a ferestrei, în sus È™i în jos. Voiam să mai stau o clipă goală. Cred că nu se uita la mine. Se uita pe stradă. Pe cer, printre copaci, putea să-È™i imagineze mai bine cum arăt când sunt moartâ »
« Stop cadru » memorabil în confruntarea cu lumea închisă, rigidă, inumană a securității dictatoriale.

Romanul este intitulat în germană Herztier, m-am uitat în dicționar abia după ce l-am citit în traducerea, excelentă altfel, a Norei Iuga și m-au cutremurat sensurile profunde ale acestui unic cuvânt, pe care autoarea îl aruncă în gura unui erou, a unei bunici chiar, în clipa în care inima se înscrie în bătălia confruntării fie cu iubirea, fie cu ura, fie cu tristețea.
Animalul inimii e o fiară ascunsă doar să sfâșie.

MCN- Toronto 2009