Toamnă galbenă, cu cercei de pace. ochiuri de soare prin Dâmbovița. un soare care a coborât sub cer. o liniște blândă - pe frunze, iarbă, bănci și în aer. viața trece ca și apa în faldurile căreia tremură parcă amprente. pașii rămân în urmă. merg pe degete. când mă dezmeticesc, citesc poeme. unul mi-a plăcut mult. de ce oare unii oameni nu seamănă cu opera lor? ca un flash venit din stele, gândesc că scriu, cântă, pictează cu partea aceea din ei pe care o țin la sertar( în viața reală). sau doar se erijează în ceea ce nu sunt, de fapt? dar, dacă așa cred că sunt? ce confuzie densă... pentru ei, pentru noi!

Noapte bună, toamnă!