topiți ne udăm tristețile până la frunză
toamna ne dezbracă până la păcate
e încă o veghe normală de toamnă deși
timpurile au cam descălecat pe amurg, ridicând așezământ de tenebră,
bătrânii ies din casă doar până la pâine și pe aia o molfăie-amar,
se ridică, domle, cerurile din pământ

uneori îmi intri în paradigma de singur, respirându-mi în sânge,
apocalipsul ne zgârie puțin gândurile, fără a lăsa însă încă în miez
poezia din cântec de sicrie,
în perne trupurile ni se amestecă până la neidentificându-ne,
pe afară măștile ne așteaptă tăcerea

licori de aer vin la ospățul din piepturi, a respira toate
bucatele tristeții,
râzând de prăjiturile zâmbetului inexistent,
e toamnă, doamnă, ce vrei...

pătimim amor pe o cruce de împrumut
ne ascundem părerile proprii despre veșnicie, chiar dacă
din zidul mănăstirii cuvântului strigă Dumnezeu
să nu ni se scufunde-n mlaștini de cerneală șoptirea
ci să suie-n penița viguroasă a stihului verde

peste toate la ușă bate amintirea morții