iadul coboară pe pământ atunci când vrea el
cât să închidă o clipă în veșnicie apoi
se ridică până la cer de unde
se aruncă
în străfundurile universului

cale lungă...

ai crede că e poezie

avea vara aceea ziua ei de foc
și noi parte de scaldă și rost de bucurie
până când,
până când omului care căuta iadul
i-a venit gândul și nevoia
să-și omoare câinele;
nu l-a omorât cu o lovitură ori,
ca un laÈ™,
otrăvindu-l

la scaldă,
în apele care pe noi ne înviorau,
omul despuiat de Dumnezeu,
ars de iad
își îneca câinele,
îl omora
încet, ca și când fiecare clipă trebuia
să fie gustată pe îndelete
așa cum îi place
morții

încet cât să nu uit,
cât să imi amintesc peste decenii,
cât diavolul să simtă bucuria chinului;
îl scufunda iar și iar și iar
cât să nu moară,
dar nici să trăiască

am închis ochii imaginând alt timp, alt loc, alt râu,
dar apele îmi pătrundeau în trup,
îmi izvorau sub pleoape;
știam,
câinele împingea malul de dincolo
de moarte

știam,
câinele acela a iubit omul,
nu voia să-l părăsească,
d’aia s-a lăsat mort cu greu,
cât să-i placă sufletului pierdut,
ars,
aici pe pământ,
de focurile iadului