Azi, douăzeci și șapte februarie, l-am visat pe Iisus pentru prima oară în viața mea.

Îmi amintesc, eram în dreptul unei uși de lemn și așteptam să îmi vină rândul, să se deschidă ușa.

Mai erau și alții la rând care așteptau.
Nu am stat prea mult afară, s-a deschis ușa și am intrat în camera unde era El.

O cameră micuță, cu pereții albi și un fel de pat de culoare albă. Înăuntru era o lampă ce ne lumina călduros fețele.

Fără să Îl întreb cine e, fără să îmi spună cine e, îl priveam și simțeam că Îl iubesc.

Avea părul lung, barbă și hainele albe. La început nu am știut ce să-i spun, nu spuneam nimic, doar Îl priveam.

Apoi, dintr-o dată L-am întrebat: cum să fac să Te găsesc?

A spus câteva cuvinte pe care nu mi le amintesc. Însă asta îmi amintesc: A deschis una dintre palme și a dus-o la pieptul Său.

Înțelesesem. Știam deja. Era clar. Știam deja.

Apoi nu știu ce s-a întâmplat. După ceva timp m-am trezit, însă fără să-mi amintesc visul.

Visul mi l-am amintit abia după ce am citit primul e-mail pe care îl primisem în dimineața aceea.

Printre mai multe rânduri, în mail era scris și asta:

"Nu spun că nu-l accept pe Dumnezeu, înțelege-mă, ci nu accept lumea plăsmuită de el, această creație divină, și nici prin gînd nu mi-ar trece c-am s-o pot accepta vreodată - Fratii Karamozov".