Când eram mai tânăr, sfâșiam cu sete și prăzile ușoare. Preotul era și el tânăr, sincer și auster - din păcate și cu duhul. Încerca să-mi predice iubirea de Domnul rostind cu convingere, aproape cântat, fraze de-a gata din inventarul bisericesc.

Îl contraziceam metodic, devastator, cu logica mea crănțănind metalic ca un arc de proteză. Cei mai copți clătinau din cap, tinerii râdeau crud și fals. După ce l-am înecat într-un val de hohote, ironizându-i grosolan încă o contradicție în termeni, preotul a lăsat capul în piept, apoi a ridicat ochii și m-a privit fără ură:

"Domnule Popescu, sunteți mult mai inteligent decât mine. Totuși, cred că undeva greșiți: vreți să faceți și treaba lui Dumnezeu. Cred că de asta vă frământați și vă chinuiți de unul singur. Câteodată trebuie să vă lăsați în mâna lui Dumnezeu, oricât de deștepți am fi. Altfel, mințile n-o să vi le pierdeți, pe dumneavoastră, creierul n-o să vă părăsească până la moarte, dar o să vă pierdeți sufletul, domnule Popescu".

Oricât de greu îmi era să accept asta, în glasul lui era o milă autentică. Amărâtului ăsta naiv și sfertodoct îi era milă de mine!

În Coca-Cola multă și neagră ca sângele străluceau luminile New York-ului.

- Nu lua pâinea de la gura lui Dumnezeu, a mai zis preotul și vocea lui mi s-a părut dintr-o dată rece și mieunată.