Cubul violet vorbește ca o păpușă, cântă ca o păpușă, merge ca o păpușă… cubul e o păpusă… cubul are multe păpuși. (Nu mă taxați! Repet intenționat). Păpușa violet te privește acid, râde pe sub mustață, plânge pe sub pleoapă. Tu privești un punct violet; treci mai departe; atingi nimic… .Cubul cu păpuși pare imens… de fapt e uriaș. E un Goliat al unui timp-copil. Are multe vise țesute printre inorogi, elfi, hobbiți, zâne, ștrunfi, spiriduși. Ce frumos e! Prinzi printre degete firele unui curcubeu și începi să împletești… cânți ca o păpușă. Lași dezordonat pe podea împletitura vie… te duci în garaj și scotocești printre lemne. Prinzi ciocanul, cuiele și imaginația. Troc-poc-cioc-cnoc! Cubul se îmbracă în nuanțele împletite. Are culoare, stabilitate dar nu are păpuși. Offffffff! Te duci în cameră, răstorni cutia cu doruri și cauți…”asta nu!”. „asta da!”,”asta nu!”,”asta da!”… . Prinzi în brațe dorurile-peltice, ca mai apoi să le aranjezi cu delicatețe în cutia-culoare.
Cubul-violet vorbește ca o păpușă, privește ca o păpușă, doarme ca o păpușă… .Cubul-din-nuanțe cântă ca un vis, zboară ca un dor, scrie ca o tăcere, veghează ca o speranță. Al doilea univers e mai tentant, e plin de posibilitați, diversitate… e un TU apus. Ce frumos!