Putem privi cerul din plăcere sau din gelozie. Uneori din ambele motive pentru că nimic nu e mai plăcut decât cerul senin de un albastru pur. Putem număra stelele din plictiseală ori din nebunie, putem să privim marea și să ascultăm valurile care ne încântă simțurile cu muzicalitatea lor, putem să facem atâtea lucruri dar adeseori uităm să ne privim pe noi înșine. Astfel că realitatea ne izbește necontenit cu partea ei ascunsă în umbră: ceea ce nu vedem ne vede, ceea ce nu simțim ne simte, ceea ce nu ne lipsește ne aparține. Uităm să trăim, să simțim, să respirăm. Suntem înconjurați de lucruri simple dar care au o mare influență asupra sentimentelor noastre, asupra gândurilor noastre. Aș vrea ca valurile mării să reprezinte gândurile mele, soarele să fie sufletul meu, cerul subconștientul iar stelele, ideile absurde ce-mi aleargă prin minte.. Aș vrea să plutesc fără un punct de sprijin în văzduh, să mă prefac într-un pescărus și să zbor spre infinit, să ajung la limita imposibilului și apoi să privesc lumina verde a misterului. Vreau să râd și să plâng numai la sfârșitul valorificărilor căutate iar apoi să realizez că nu mai am ce căuta în Eterul Crud. Când părăsind totul intri tu, în neantul eternității grozave.