încă o zi care trece fără să-mi dau seama, și care trece fără să-mi arunce o privire. azi m-am hotărât să încep un jurnal, să scriu pentru mine, pentru a mă descărca dar o fac dorind să știu că au citit și alții (asta probabil pentru a nu simți că am scris degeaba, pentru a avea un ecou vorbele mele).
am reflectat îndelung astăzi asupra dragostei. de ce ne îndrăgostim? este vreun motiv bine întemeiat pentru nutrirea acestui sentiment? de ce sentimentele adolescentine, teoretic pure, sunt târâte prin noroi pentru ca mai apoi să fie rostite de oricine și oricând cu un iz de mahala?
simt că mă blegesc văzând de cine și de câți ca ei trăiesc înconjurată.
expresii din ce în ce mai puerile și stupide definesc stări de o magie și de o expresivitate a mimicii ieșite din comun, doar ca un preludiu pentru ceea ce urmează : un "te iubesc" fără miez, fără sămânță, fără nimic. un " te iubesc" care abia este auzit atunci când este așteptat cu adevărat. îmi pare rău că încep să aud din ce în ce mai puține și să văd din ce în ce mai multe.
suntem penibili dragi colegi adolescenți!

"C'est "Toujours", c'est "Jamais", c'est éternellement
Le cœur au bord des lèvres, le spleen à fleur de dents
Et au ventre-volcan l'Amour-incandescence,
C'est "Je t'aime : on se tient !" c'est "Je t'aime : on se tue !"
C'est la Vallée d'la Mort de l'autr' côté d'la rue,
Vers les noirs pâturages la haute transhumance,
L'Adolescence..." - Henri Tachan