Ne-amăgim în amurguri pline de frumuseți, în dimineți pline de iubire, de înțelegere, de tandrețe, cu iubirea ce sufletul o simte, cu iubirea pe care inima o vrea! O așezăm în straturi de o anumită mărime în așa fel încât durerea care încearcă să strice frumusețea dimineților cu rouă, să fie din ce în ce mai mică și cu trecerea timpului să diminueze din trăirile pe care viața le impune să le simtă. Ne-aducem aminte de iubiri trecute, iubiri ce au lăsat cândva răni care nu au fost și nu pot fi cicatrizate. Dar le lăsăm amurgului ce încearcă să ne apese și le dăm nopții ce poate să le cuprindă în întunericul de nepătruns. Se lasă seara, și-n cântecul ce lin s-aude, pătrunde gândul inimii care vrea să se facă simțită în întristarea iubirilor ce au trecut, mai sunt și dor!!
Îmi amintesc de clipele în care iubirea ne pătrundea pe amândoi cu-mbrățișări de îngeri printre aripile desprinse de durerea sfâșietoare pe care o ascundeau. Îmi amintesc de timpurile în care-mi așezai cu drag pe frunte diadema iubirii, cuprinsă de întreaga frumusețe a stelelor luate din nopțile în care ne spuneam că numai noi existăm.
Luna ne privea de dincolo de începuturi și ne chema în misterioasa ei existență pentru a ne da și nouă din veșnicia gândului, din trăinicia iubirii. Atâtea nopți în care ne-am privit și ne-am vegheat chipurile îngândurate, ne-au trimis spre înălțimea cerului pe aripi de înger, acolo unde tăcerea se simte în cuvintele nerostite, acolo unde sunetul șoaptelor se aude de departe cum ne cheamă, cum ne pătrunde și ne-ndeamnă să fim aceeași, să trăim în frumusețea zorilor ce se ivesc după fiecare noapte în care picuri de ploaie ne-nlănțuie și ne fac să rămânem îmbrățișați în vise, în gânduri, în iubire!!!