E deja trecut de trei sferturi și un pic.
Din cauza lui, totu-i albastru. Ca și peștele albastru, de la arteziana lui Romulus și Remus din Peninsulă, făcut cu pietricele roșii. Când urc în metrou, mă așez în fața unui scaun gol și mă gândesc că este el, amicul necunoscut, Domnul(S). Acolo, în scaunul acela gol, cele 7 stații cât ține drumul până la mine, stau de vorba cu el despre ce n-am apucat să-i spun la cafea. Cafeaua de azi mi-a ieșit foarte tare, trei sferturi cafea și un sfert zahăr, așa-i place și lui. Îmi zice că de la crăpătura oglinzii mi se trage totul. M-am gândit mult la asta și de aceea... aici tac... A venit un domn care s-a așezat pe locul lui. Culmea, e și el fumător de pipă. Mă fixează. Mă fac că nu-l vad, dar îi simt privirea fixată în gândul meu...

... aveam o oglindă și în camera mea de-acasa, crăpase și aia într-o noaptea... tata a demontat-o a doua zi și a aruncat-o... și n-a pus alta în loc... azi a dispărut și rama... în locul ei pusesem tot felul de fotografii cu lume străină, să-mi devină familiară cu timpul. Oglinda asta, de aici, ca și aceea de acasă, nu s-a crăpat să mă anunțe... nu, s-a spart avertizându-mă, pe limba ei crăpată, că sunt singură, de parcă eu nu știam, poate chiar mai bine ca ea, dar ea zicea ca să tragă o dungă peste visele mele și să-mi zică mereu: lasă lumea asta din oglindă, ai tu lumea ta-n cap, că doar ți-ai luat lumea-n cap, acum stai în lumea asta... poți să nu crezi, asta-i vocea amicului (S)...

Sunt exact 7 stații de metrou... urc la Henri Bourassa... Sauvé, Crémazie, Jarry, Jean Talon, Beaubien, Rosmond... și cobor la Laurier. Cu fiecare treaptă, trebuie să urc în propria-mi poveste... prin crăpătura oglinzii sparte se strecoară o lume care mă aleargă prea mult...

Azi am dat afară oglinda spartă. Poate că încurcătura din traducerea cu Ilie, în care am strecurat prea puțin, dorind prea mult... de aici se trage, de la înlocuire. Albul mă atacă din toate parțile și vreau sa-l prind într-un cerc alb, și-mi iese un pătrat cenusiu, ca un ring de box. Altădată încerc ringul alb, și-mi iese cercul roșu topit în alb de var... Când am adus-o acasă, era întreagă și fără gând de crăpături, nici o fisură nu anunța. E adevărat ca nu era nouă. Un necunoscut o dăduse afară înaintea mea. Am luat-o din magazinul unui vânzător evreu de mobilă, second-hand, din piața Jean Talon, cea mai mare din Montréal. Dimineața, când mă trezeam, mă întâlneam cu mine, cu visul meu de peste noapte. De câte ori treceam pe lângă ea, îmi dădea câte un semn mic despre cum îmi e, despre trecere... multe anotimpuri, mi-a arătat dimineața și gândurile dupa ce ieșeam de sub duș sau cât sunt de rebelă înainte de a ieși pe usă... felul ei de a mă da afară. Stătea răbdătoare pe dulapul cu sertare, mereu în dezordine. Într-o noapte, m-a trezit dintr-un coșmar un zgomot străin de casa în care locuiesc. Au mai fost si altele, dar diferite prin ciudățenie. Oglinda, fidelă dimineților și ieșirilor mele, avea o fisură de sus până jos, o cărare curbată probabil de o imagine care nu i-a făcut bine. Este exact la jumătate, parcă ar fi tunelul prin care trec în fiecare dimineață... linia metroului împarte Insula în două, cu o jumătate cât trei sferturi: est și vest... răsărit și apus... Era puțin înainte de un drum lung... sunt ani de-atunci, și până azi am ignorat-o...