Pașii mei merg spre lumi neștiute, nimeni nu-i vede, nimeni nu-i simte, și mă afund mereu de-a lungul clipelor ce trec pe lângă mine.
Voi lăsa doar timpului aceste momente de uitare ca să pot trece dincolo de existența lor, lăsând iubirii chemarea de peste depărtări. Vântul, prieten hoinar, mă va aștepta-n visatul rod al vremurilor trecute. Voi lua în gândul cel adânc vorbele nerostite în trecutele clipe ale timpului ce s-au scurs pe lângă noi și mă voi pierde printre stele și mă voi rătăci-n trecut printre urmele lăsate de iubire ca să pot fi ceea ce nu mai sunt!
Nu o să mă opresc din drum, nu o să opresc lacrima să se prelingă pe chipul trist de trecerea timpului prin noi, o să dau voie uitării să rostească șoapte nescrise de-a lungul clipelor, de dimineață și până în noapte târziu.
Alerg printre gânduri, prin vise pe care le-am trăit, pășesc pe cărări bătătorite de atâtea treceri în timp, mă opresc la margine de suflet. Mi-e teamă să înaintez...mă arde tăcerea și-mi dă fiori iubirea ce mă așteaptă dincolo de vis. Pașii mei sunt urme ale nopților ce au trecut, sufletu-mi este împovărat de durere, mă poartă cu ardoare spre o inimă ce de mult așteaptă. Nimeni nu-i vede, nimeni nu-i simte cum se apropie! Am luat cu ei tot ce-am avut mai bun din mine, dar nimeni nu observă câtă greutate duc de-a lungul timpului ce trece nemilos pe lângă mine fără să-mi dea voie să mă opresc acolo unde simt că pot afla ce este viața...acolo unde simt că iubirea așteaptă.
Am devenit o umbră a trecerii prin lume, ce așteaptă-n noapte cuvinte nerostite, să le pot prinde-n unda nevăzută a razei de lumină ce îmi scaldă sufletul.