Complexitatea trăirilor noastre și rațiunea golită de instinct îmi conferă dreptul suprem de a mă separa de regnul animal. Este mult mai simplu să fiu acolo jos ca evoluție decât să fiu condamnat pentru lipsa de infailibilitate. Având calitatea de jivină mă pot ierta fără durere de libertatea de a trăi. Prefer să-mi fie frică, să iubesc și să mă hrănesc instinctual, să fac amor prin parcuri sau să mă hrănesc cu hoiturile intelectualilor demodați și a sinucigașilor lipsiți de protecția unei eros neînțeles. Vreau, pentru că sublimul doresc aparține doar posesorului de afect împins la limita pateticului, să pot să-mi educ neamul incestuos într-o continuă și dinamică evoluție spre instinct total care să nu oblige la absolut nimic și care să anuleze nevoia de scuze pentru lipsa rațiunii. Singura rațiune care îmi mai este necesară este aceea de a fi primul în raport cu toate. Originalitatea și autenticitatea sunt apanajul combinației rațiune-afect. Le refuz pământiu, pentru că acolo voi sfârși și aleg procreația și fanatismul luptei pentru întâietate care sunt apanajul instinctului primar, al supraviețurii.
*
Cine a spus primul „te iubesc” va suporta blestemul umanității. ”Te iubesc!” a devenit o nevroză planetară. Aud mai des decât "bună ziua” această patetică defulare orgasmică a afectului. "Te iubesc” se asortează oriunde și la orice, este diazepamul rațiunii. Între moartea fiziologică și cea a afectului o prefer instictual pe ultima. Terminologia iubirii este fenomenală. Nici un amărât de filosof nu a reușit și nu va reuși să treacă dincolo de dilema lui existențială: ”Oare am iubit vreodată!?”. Cu toate acestea rațiunea afectului îmi este linșată de sitagme amorfe lansate de toți onaniștii uitați de Dumnezeu! Când spui "te iubesc” aștepți o confirmare. Partenerul șantajat de lansarea expresiei afectului se simte obligat să-ți replice. Să-ți replice ce!? Un simplu “mulțumesc” este apanajul bunului simț pentru cei care consideră că merită să audă o astfel de declarație. Cei care sunt loviți de aceeași meteahnă a romatismului vor replica în rezonanță perfectă cu profanatorul afectului. Când ți se revelează astfel iubirea ești anihilat complet la orice nivel. Atunci, dacă ai timp pentru tine, vei observa că reacționezi instinctual. Ești prea prost ca să taci, prea laș ca să spui adevărul sau prea mediocru savurându-ți din plin victoria propriei invazii sentimentale. Cum ar fi ca atunci când mergi la serviciu să-ți saluți colegii cu un “te iubesc!”? Sau să-ți suni un colaborator și să-i spui "Te iubesc. Nu ieșim la masă împreună?” De ce nu introducem în conversația uzuală, “nu te iubesc!”? Am dovedi aceeași normalitate și lejeritate în conversație. Nu cred că un interlocutor ar fi deranjat să mă audă spunând "în această dimineață mă gândeam în drum spre servici, la volan, că nu te iubesc deloc”. Apoi să continui la fel de banal: "cum îți mai merge?”. Isteria acestui “te iubesc” îmi repugnă, mă alungă la periferia umanității, mă împinge între jivine. Acelui loc aparțin, acolo vă voi aștepta!

Cluj Napoca
octombrie, 2008