Merg pe stradă È™i privesc la oamenii din jurul meu. Simt cum mă cuprinde ura, iar atunci mă înreb din nou: de ce? De ce îi urăsc atât de mult? Am spus mereu: "Urăsc oamenii, dar iubesc omul". Omul este un miracol al naturii (sau al Domnului, dacă vreÈ›i). Dar oamenii – o, oamenii! – sunt un fenomen îngrozitor. Psihologia mulÈ›imii este ceva de speriat. Iar când privesc pe cineva pe stradă nu văd un om, ci un reprezentant al mulÈ›imii. Dar nu o spun ca pe o critică asupra modului meu de a privi. Nu, nu, nu... El asta este. Omul din ziua de azi... ba nu i adevărat! Oamenii au fost întotdeauna aÈ™a. AÈ™a că rectific: majoritatea oamenilor sunt – È™i au fost întotdeauna – nimic altceva decât reprezentanÈ›i ai mulÈ›imii. Simple gândiri clonate din gândirea comună a vremii È™i locului. Nici o scânteie de individualitate, de personalitate... de unde să mai ceri originalitate? Dar nu sunt un om cu prejudecăți. Știu că nu sunt toÈ›i aÈ™a. Dar când îl găsesc pe acela care se desprinde din acest tablou monoton al mulÈ›imii, privirile mi se opresc asupra lui. ÃŽl văd, îl simt, îl cunosc... Nu poÈ›i să nu îl observi. Poate arată la fel, poate se poartă la fel, dar îl ghiceÈ™ti imediat. Este atât de rigidă, atât de rece È™i neprimitoare această imagine compactă creată de oamenii din jur, încât oricine nu participă cu toată fiinÈ›a sa la tablou, este imediat exclus. Oricât de mult i-ar imita, el este un străin, el este altcineva. Sau mai bine spus el este cineva, spre deosebire de ei. Dar deja m-am depărtat de subiect într-un mod care nu îmi mai permite să mă întorc.
  AÈ™ fi vrut să întreb de ce îi urăsc atât de mult. Dar starea de spirit în care mă aflam punând astfel de întrebări nu este deloc compatibilă cu cea în care am intrat prin explicaÈ›iile de mai sus. Acum mă aflu într-un punct din care imaginea asupra lumii este cea a unui spectator detaÈ™at È™i imun. Pe când punctul de vedere cu care pornisem este unul de participant involuntar la un spectacol grotesc, spectacol în care refuz să mă integrez È™i pe care îl detest din adâncul măruntaielor mele...
  Am luat-o razna rău de tot. Mai bine mă opresc...