Văd pânzele corabiei întinse la maxim... aud parâme vechi, măcinate sărat de trecere prin timp, cum șoptesc a neputință, însă eu sper.
Privesc vele curbate cum smulg deznădejdei insula de lemn a speranței.
Sunt căpitan al galerei sufletului meu, navighez în neștiut, purtat străin de furtuna absenței tale.