stoluri de secunde
hrănite cu sâmburi de măr
țâșnesc din
călcâiul vulnerabil al timpului
și zbaterea lor
mi-aduce țărmul aproape

glasul sirenelor devine o șoaptă absurdă
acoperită de cântecul lebedei negre

cuvintele mele - oase de marmură
au învățat de la o vreme
sensul de spirală al tăcerii,
celelalte sensuri dispar
odată cu pielea

vântul ce-mi bate în pânze
risipește cenușa
de pe aripile păsării phoenix

cu sângele fluturând pe catarg
înaintez zâmbind
văd farul de la capătul lumii
și piatra pe care să-mi așez temelia