agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-09-08 | [This text should be read in romana] | De ce de fiecare dată când îți întâlnesc, din nou, glasul, mă răscolește atât de adânc ? Transformându-mi toate suspinele, închipuit resemnate, în lacrimi rebele și împătimite. Refuz să accept faptul că s-a terimat ! Nu vreau să te păstrez mereu ca pe o amintire rămasă undeva, captivă, între realitate și iluzie. Dar, unde am să te găsesc, când voi redeveni eu, reîntrupată, pentru a continua să te caut ? Toata iubirea, moarta binecuvântare, pare a ma părăsi. Împreuna cu spiritul, împreuna cu sângele și suflarea de lumină... Aura crăpată de cristal. Toată hrana sufletlui. Acum chiar am murit ! Într-o teribilă înfometare a simțurilor. Am fost o dată în toate. Noi. O dată, pe cer, în lună și stele, pictați de dansul fugitiv al visarii. În valurile, trist-albastre, ale mării. În nenumăratele reflecții sidefii, de perle magice, ce-și construiau spirala cheii sol, în transparența sufletului nostru. Am reprezentat întregul, din spatele pleoapelor închise ale somnului. Coșmar la puntea cu rugina realității. Am fost melodia din șoaptele, vibrate, ale vântului. Patima arsă a focului. Apa culeasă din sângele veții. Dansând prin toate stările universului. Am fost mai mult, într-adevăr, mai mult de cât ne-am fi putut imagina vreodată. Am fost Noi. Unul singur. Acum nu am mai rămas nimic din minunea de o dată. Absolut nimic ! Dintr-un întreg, nu am rămas decât singură. Abandonând tot ce m-a apropiat vreodată de esența divinității. Am albit până și luna, pășind înapoi, de frică, poate. Prezent mistuitor. Până am închipuit-o complet incoloră. Noaptea a rămas o solitara, fără ea. I-am pierdut muzica printre firele, haotice și zăpăcite, de iarbă. Erau prea multe, prea dese, prea încurcate. Si ne-am rătăcit. Mi-era mult prea greu să te mai găsesc printre ele, iubitule. Fluturele meu galben de o zi. Te-am căutat în fiecare sunet, fiecare melodie, pe care am întalnit-o în drumul meu sfâșiat de nesfârșit. Dar nu am reușit să găsesc decât niște amintiri clipite într-un ochi de culoare. Șterse de pe aripile tale atât de fragile, din luciri de curcubeu și stele. S-au stins toate acele zile. S-au stins și nopțile lor îmbrățișate. A nins cu bucăți din tine. Ultima ninsoare caldă. Împodobindu-mi părul cu fulgi de frumos. A nins chiar în mijlocul primăverii. Sau... așa m-au făcut să cred păsările, care de data asta n-au mai migrat spre tărâmurile calde ale viselor. Pe cine mințeau, săracele de ele ? Sau nu le-a spus nimeni că a venit iarna, că le vor îngheța sufletele. Că le vor muri aripile ? … iar mie, nu mi-a amintit nimeni că sunt, și eu, pasăre ? Nu ți-am mai scris deja de atâta timp. Nu ți-am mai cântat cântecul simțirii mele. S-au îngălbenit deja foile. Sunt bolnave, și ele, de neputință. Bolnave de gol. Le-am lăsat nude, nescrise, ca pe mine însămi. Însingurate, în așteptarea prea-iubitelor cuvinte. Cine știe dacă vom mai primi vreodată o altă șansă. O nouă scrisoare, de aprobare, de la destin. O altă pană de înger, și cât de puțină cerneală de vise... ca să ne continuăm trista poveste. Cine știe dacă ne vom mai recunoaște, când ne vom privi în ochii din oglindă, următoarea oară. Următoarea noapte. Următoarea viață… Deja de acum, imaginea reflectată, se transformă într-una, din ce în ce, mai străină. Mai întunecată. Mai greu de definit. Împuținându-se văzând cu ochii. Slăbită de depărtări și îndoieli deșarte. Aș vrea atât de mult să o pot apunca de mâinile înlăcrimate, să nu o abandonez într-însa. Dar nici mâinile mele nu au mai rămas cele de odată. Degetele lungi, neîncepute ori sfârșite, de lumină, s-au transformat, furate de timp, în ramificațiile unei crengi uscate de copac. Am fost o pasăre, căruia durerea i-a îngropat aripile în pământ, devenindu-le rădăcini. Iar din strigătul meu, sămânță de inimă adâncită într-un munte de spin, a răsărit un copac cu frunzele cenușii. Trebuie să fi venit toamna. Un semn, ofilit, s-a născut pe obrazul ei de doamnă. Începând a curge, asemeni unui râu. O lacrimă de arțar. Ca o frunză lichidă, amară și fierbinte. Toamna plânge. O durere crescută, ca o ciupercă parazită, pe ceasul, grăbit, al anotimpurilor. Vara... uitasem de mult literele aurii ale căldurii ei. Vara a fost însăși visul cel din urmă. A fost surânsul inocenței noastre. Al credinței în nemurirea unui biet fluture. Doar o zi. Una singură. Atât a durat totul ! Unica în care mi-a bătut cu adevarat inima. Restul sunt doar sunetele artificiale, urcate din tobe de demoni, doar pentru a păstra flegmaticele aparențe. Restul a fost disecat de colții, sticloși și carnivori, ai iernii. De gerul lipsei. De lacrimile, de gheață, ale crăiesei zăpezii, coborâtă din întâlnirea noastă de niciodată. Și dacă aceasta ar fi chiar ultima ei scrisoare ? Ultimele cuvinte, care mai respiră din stropul rămas de căldură. Ultima amintire păstrată în cutia Pandoei. Pe veci ferecată de lacătul unui suflet, care nu-i mai aparține. Prima și ultima iubire. Am trecut împreună prin toate anotimpurile. Eu le-am pictat. Tu le-ai cântat. Noi ne-am iubit... Rămâi cu bine, îngerul meu înghețat ! Îngerul meu pereche. Îngerul meu solitar… Trinitate mângâiată de neînțelesuri sufocante. Cum să I ne mai apropiem ? Astă’ iarnă a fost totuși prea rece pentru aripile noastre. Tu și cu mine. Două păsări. Cineva trebuia totuși să ne anunțe că a venit timpul să ne luăm zborul, spre cerurile aprinse ale iubirii noastre. Cineva, oricine ! Unde este Dumnezeu ?! ( I Love You More Then You’ll Ever Know… ) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy