La apelul de seară nu mai eram,
Dar câinii continuau să mă latre,
Cu barda ai dat în celulele ram
Tăinuite-n iluzii mulatre.

Priveai nedumerită prin neguri,
La umbra ce-și lua zborul din mine,
Călărind peste vremi talanii muri
Hăt - departe de chipuri meschine.

Așteptai să revin iar la tine,
Și purtarea-ți era cabotină,
Trecătoareo prin lumi bizantine,
Eu aspir către sfera divină.

Din celulă,celulele ram de răsar,
De neant universul le paște,
Câinii nicidecum nu lătrau a zadar:
În sfârșit, începutul renaște.