Odata am intalnit
un nebun.
Mi-a fost mila
de el si m-am gandit
sa-l vindec.

Nebunul era vesel...
Atat de anormal
azi... vesel...
aproape ca schitez
un zambet.
Aproape, caci
mai e mult pana
acolo.
Nu stiu cum se face.
Nu am vazut pe nimeni
sa zambeasca.
Nu m-a invatat nimeni.

Nebunul mergea
pe diagonala.
Eu i-am aratat
ca nu e bine asa
si l-am invatat
sa mearga drept.

Nebunul vorbea
stramb.
Eu i-am aratat
ca nu e bine asa
si l-am invatat
sa vorbeasca drept.

Dupa ani de munca
am reusit.

Nebunul, (care acum nu mai era nebun)
se uita la mine
cu ochii tristi si goi,
si ma intreaba:
-De ce nu m-ai
invatat sa rad,
sa zambesc?
-Astazi nu-i normal
sa razi, sa zambesti.
-Dar ce e normal
in lumea voastra trista?

Ochii lui goi nu mai
exprimau nimic.
Exact ca ai mei.
Exact ca ai nostri.

-Sa fii ca noi.
-Rece si fara suflet?
-Rece si fara suflet.
-Voi sunteti nebunii!
Nu eu. Nu gasesc
sensul acestei lumi.
Care-i rostul
vietii voastre?
Care-i rostul
vietii mele, acum?
Inainte eram fericit, spuse el
aruncandu-se de pe pod.