Sunt cuib de renașteri,
Haiduc al străzilor pustii.
Să pot răzbate peșteri,
Cu mine port făclii.

Tu poți veni la mine
Și alți asemeni ție.
Câte-o scânteie-n treacăt
La mal să fie lacăt,
Al apei care curge
Și-al vieții mâl îl poartă;
Căci împreun-om plânge
Această lume moartă;

Dar în același timp
Ne vom crea un tempul,
Pe muntele Olimp
Să fie, de exemplu.
Departe de durere,
Aproape către stele;
Așa încât să poată
Să n-aibă viață moartă.
Să nu atingă chinuri
A punctului plecare,
A deservi meniuri,
A vieților amare.
La poart-om pune lacăt,
Pentru acei în treacăt,
Ce-or vrea să ne străpungă,
Necazul să ne-ajungă,
Dar pentru-acei ce vor
Iubirea să ne-mpartă,
Din bunătatea lor
Gusta-vom noi la poartă.
Și-al nostru-acoperiș
De pavăză le-o fi,
De-atât păienjeniș:
Pentru-a putea iubi.