Tu, floare de colț , ești aceea ce crești
ÃŽn locuri ascunse de ochi-omenirii
Porți haina secretă a desăvârșirii
În lumea tăcerii în care trăiești.

Ai fost plămădită din gândul curat
Al unei copile cu ochi de felină
Atingerea ei , ca mătasea de fină
Þi-e ca un blestem ispășit neîncetat.

La ceasul când îngerii vor s-ațipească
Tu-ți plângi peste munți suspinând, sihăstrirea
În sufletu-ți cald este dumnezeirea
Alături având slăbiciunea lumească.

Tu vrei să iubești , neștiind că durerea
Se naște în inimi curate și blânde,
Hrănindu-se crud între răni sângerânde
Ce nu știu...și nu vor să țină tăcerea.