Ieri m-am întâlnit cu-n om modest, blând și curat.
De ce nu mai scrii poezie? M-a-ntrebat el mirat.
I-am spus de ce... din vorbă-n vorbă mi-a dăruit o carte.
- O am și eu! Am și citit-o, de dăți nenumărate...
- Și? Dacă mai citești o dată acest Nou Testament?
De fapt, de ce nu? L-am luat și... l-am citit atent...

Și m-a cuprins așa o jale și o tristețe amară...
Până și sufletul simțeam că începe să mă doară.
Cin’ să-mi asculte slova, rima? Pot să o ud cu lacrimi.
Nepăsători de cartea sfântă, de Domnul și de patimi...

„Iubește-ți aproapele”... dar vezi frate cu frate,
Cum se privesc cu-atâta ciudă și se urăsc de moarte.
„Bate! Þi se va deschide!” Tot cartea ne învață...
Am bătut! Dar fără milă, am fost scuipat în față.
„Cere și ți se va da!” ...și am cerșit dreptate...
Dar am primit un mișelesc cuțit înfipt în spate...

Minciună, fals și răutate, și-atâta perfidie,
Omul se degradează singur... dar orb, el nici nu știe.
Păgân ce strigă „Doamne-ajută!” în falsa închinăciune,
Se crede OM, dar el nu simte OMENIA că-i apune.

Și-atunci să scriu? Citească cine?! Un om ce mă admiră;
Un curios; un indulgent; un prost care se miră;
Un fals prieten care îmi spune: „Bravo, Pleșcău! Îmi place”.
Și tu mă-ntrebi de ce nu scriu, de ce poetul tace?