Încătușarea viselor rulate în torente,
în veștejirea ultimei petale de dispreț
se poticnește în stânci și valuri, violente
la malul ce a fost cuprins de un îngheț.
Se deslușesc și destrămatele cochilii
ce-au tânguit, odată, foșnetul adânc.
Acum, doar cioburi zac pe plajă însă zorii
le-mbrățișează ca și când cântă unui prunc.
Valul aruncă haine sfâșiate, descărnate-aduse
din larg și trupuri ce au căutat,
comori și frumuseți odată-apuse.
Un ultim trup de val e aruncat.

Nisipul ca de ceară, urlă în sunet surd,
o agonie ca de lemn în foc, acum cenușă,
extatic îl poartă în spirale de vânt crunt.
Și se îneacă în ochiul rece de păpușă.
Bărbatul se ridică privind în jur, mirat,
scrutează orizontul cu cer de obsidian
ce sfâșiat de umbre, pare îndepărtat.
Un alt val mușcă țărmul iar el așteaptă-n van.
Tenebrele din noapte se-nlănțuie pe rând,
unindu-se sub hramul, ce pare muritor,
al ultimei speranțe, al ultimului gând
sub luciul aurului hăituit. Se vrea nemuritor.

Oglinda nevăzută, arată chip străin și hăituit,
al omului în căutare de fiori.
A vrut să afle străluciri de aur tainuit.
Sărmanul căutător de comori...