În cafeaua banală
Se cuibăresc speranțele moarte.
Le folosește drept cavou.
Altfel...mi-ar face lehamite.
Mă privește asfaltul,
Cu ochii lui triști,
Îmi arde tălpile flămânde de nisip,
Mă topesc în sinea mea...
De dorul pescărușilor.
Fereastra mi-e poartă spre infinit,
Veșnic deschisă.
Dar prefer să rămân pe pervaz.
Nu pot să-mi iau zborul.
Încă îmi sângerează aripile
De la iubirea de azi.