Frunze, veșmânt uscat de iarnă
Lăsat-au trupu-mi platoșă în vânt.
Rupte ramuri atârnând de gheață
Cu seva moartă plină de venin.

Lunga rădăcină smulsă din țâțâni
Cată-n zadar apa din pământ,
Căci țărâna-i bocnă, locul e pustiu,
Doar bruma lungește, viața spre sfârșit.

Plutind în gol, liniște albă s-așază
Încătușând sub ea, ca într-un sicriu
Un puls rece, ca de muribund.