îngerii nu mor
doar îmbătrânesc la nesfârșit

oasele li se micșorează încet
pielea se strânge și se subțiază
din ea se ridică apofizele
cum mugurii din coajă de lemn

te aștepți ca din ciumpii aceia
să erupă pene
sângerii cum florile de magnolie
pământul-anacondă să le înghită
umbra albastră

dar uscăciunea de corp
se încrâncenează peste groapă
și se roagă
să aibă o înmormântare frumoasă
cu lumânări și bănuți legați
în batiste
noi

să ne ștergem lacrima zâmbetului

nu au rămas mulți îngeri în lume
se fabrică tot mai puține batiste
de pânză

ce torențial hohotește zâmbetul când
aprilie înfige lopata în nori
și îngroapă magnoliile
în zăpadă