Atunci când liniștea m-apasă
Și rece-n suflet mi se lasă,
Sperând că pot să-l încălzesc
Vechi amintiri îmi răsfoiesc.

În gândul meu, ca-ntr-o idilă,
Se-ntorc încet, filă cu filă,
Tot ce uitarea uit-a sterge,
Dar mintea mea stă și alege.

Eram ca Soarele și Luna,
Dar nu la fel, dintotdeauna...

*

Eu, Soare, pentru mulți un zeu,
Ce nu știau cât mi-e de greu

Singur mereu acolo sus,
Zilnic pornind înspre apus,
Iar cănd ajung unde-am privit
În loc s-apun am răsărit.

Doream ca ea să se oprească,
Ființa mea să o privească,
Durerea mea să o asculte,
De spus erau, atât de multe.

Luna din zbor nu s-a oprit,
În urma ei iar am pornit
Și dintr-un loc sfințit în cer
Am reușit timid să-i cer:

„-Lună, fi mireasa mea!
Nimic în lume n-aș mai vrea,
Mi-ajunge doar să te privesc
Și stele-n păr să îți sădesc.

Deși lumina mă-nconjoară
Și-n mine ard călduri de vară
Eu simt că-ngheț când nu zăresc
Pe cer divinu-ți chip zeiesc.”

Fața ei albă mă privește,
O clipă-mi pare că roșește,
Dar glasul ei n-a-ntârziat
Să murmure din înserat:

„-Tu, Soare, orbitor mereu,
Să ști că-mi vine foarte greu
Să mă gândesc la ce mi-ai spus,
Căci e prea mult. E prea de-ajuns!

Dar un răspuns tot îți voi da,
Regret că nu și inima.
Noi împreună nu vom fi,
Fiindcă-n lumină aș păli,

Iar stelele din părul meu
S-ar îneca-n surâsul tău
Și tu la fel de-ndurerat
Vei rămânea în cer uitat.

Căci asta este viața noastră
Și soarta n-o să ne unească -
Tu ești stăpânul zilelor,
Iar eu regina nopților.”

Răspunsul ei m-a-ncremenit,
Speranțele-mi a năruit,
De-atunci nici nu mai pot să zbor,
Nici să iubesc, pân-am să mor.

*

Eram ca Soarele și Luna,
Dar nu la fel, dintotdeauna,
Noi îns-am fi putut trăi,
Alături noapte, zi de zi.

Dar, dacă nu a fost să fie
Și tot ce-i mort nu reînvie,
Să ne gândim unul la altul
Și-n cer să ne-auzim oftatul.