Două ciori se ceartă-n ploaie
Pe o creangă lungă de stejar
Ce dansează parcă sub mișcarea lor.

Le-o lipsi ceva-n natură?
Ce-or avea de împărțit acum?
Cât a fost iarna de lungă au tăcut.

Încă-i frig, dar nu-i zăpadă;
Dintre muguri mulți s-au alungit,
Ploaia-n loc îi ține… să mai doarmă.

Parcă văd mai bine, ceru-i limpezit…
Nu mai plouă, dar mai curg șiroaie;
Ele-s tot acolo… croncănind de zor.

Pun eu capăt la gâlceavă.
Mă îndrept spre ele enervat;
Bat din palme să le sperii. Au tăcut.

Amândouă zboară-apoi.
Cu o nucă-n cioc acea dintâi,
Iute după ea cealaltă… s-o ajungă.

Bat din palme înc-o dată.
Cioara scapă nuca ei din cioc.
Dă din aripi și s-așază în alt pom.

Iau în mână-ofranda, nuca veche, udă.
Nicidecum n-o s-o desfac.
Sub pământ cam la o palmă repede-o îngrop.

Peste zeci de ani de zile
N-o să fie ceartă între ciori…
Nuci or fi mai multe, ele… mai puține.