mi-e sângele atat de gros și închegat de patimi
că nu te mai încape
în drumul dus-întors,
de metronom, prin ceața șchiopătândă
a existenței mele.

m-am scuturat ca de flămânde amintiri,
vampirice reflexe!
tu m-ai înveșmântat în alb și-n pur
și-n brațe c-un buchet de șoapte,
adulmecând sfioasă geamandură
am recitat sonetul nemuririi,
tu triumfal,
iar eu ecou banal.

degeaba vii,
oglinda mea-i crapată!