de câte ori devin întuneric
te caut
ești ochiul meu de lumină
stau în fața ta ca în fața unui miracol
pentru că senzația asta de fericire
frustă dar autentică
nu o pot avea decât aici

viața un cer văzut prin hublou
viața o mare neexplorată
mirosul străin din cală și tangajul
mă strâng în brațe ca niște amanți posesivi
nu ies din ei decât când dorm
și atunci petecul rotund de cer cu pata vălurită de mare
rămân încleștați într-un lung sărut
linie de marcaj la care nimeni nu a ajuns vreodată

lumea de dincolo cu oameni stând în fața ecranelor
viața alunecă printre degete
viața intră în pixeli
ecranul e și cer și mare
dar iubirea niciodată nu va prinde nuanțe de curcubeu și miros de apă sărată

am și eu un ecran

aceeași dimineață
și ceruri așezate în ordine prestabilită
mai întâi ochii tăi
din ultimul vis în care tu deschideai peste mine
albastrul acela tumultos ca un fluviu scăpat din zăgazuri
prea adânc și prea rece încât mă trezesc și acum cu senzație de frig
apoi ochii mei
cu cerul lor foarte jos foarte mic
încât mâinile trec prin el ca printr-o umbră
deasupra tavanul se rupe ridicând privirea spre fărâma din cerul cel mai de sus
cerul lumii în care uneori mai am impresia că ești
sub el mă mișc zilnic cu dinții strânși
așteptând descleștarea din urmă
atunci când
cerul se va prăbuși
scurgându-se lichefiat din vene
iar viața va rămâne o aripă ruptă de trup
ce coboară vibrând la atingerea ochilor
pe care îi închide rând pe rând
ca pe niște torțe fără lumină
doar dâră de suflet
pe albul aripii căzătoare