Se flutură dorința ca steagul rătăcit de ploaie
Și stema se declară uitată pe bățul de lemn;
Cuprinsă de pete murdare, se clatină pȃnza de foame
Și gura deschisă de buze forțate aleargă
De sus pȃnă sus, în jos și haotic, icnind de ger.

Foșnește piciorul sub care-am călcat, părăsită,
Dar doarme și știu că oprite, în vis, bucățile cȃntă,
Cu ochii feriți de urme și pași pe scara de cer.

Iar trupul se-nvȃrte pe discuri ciobite de resturi de somn,
Cum timpul învȃrte cu stele spoite de ceață
Un vis natural, pornit să mă-ncȃnte în lipsa de tine,
Cȃnd sparge prin vȃrf piciorul menit să te-nchine.

Rămȃi să te zbați, pierdut într-un somn minunat
Și pleacă forțat de cărarea pe care pămȃntul aleargă!
Noapte bună visezi, dimineața te ține uitat
Pe limba de cer sub care spargi umbra cu fața…

Un colț îmi va plȃnge și rȃsul de înger țintește
Cȃnd liniștea mea, cȃnd forța din brațe;
Pe gȃtul de lemn, dorința se zbate cu aripi
Și limba de cer înghite, încercȃnd să agațe.

Ce știu să dorm, nu știu să spun sau să văd,
Dar ceasul oprit îmi trezește un ochi împietrit.
Cum noaptea ești tu, iar eu ziua gȃndesc,
Așa și nimicul e dar îngeresc.

Fii dulce în vis, fii tu lȃngă mine,
Căci unul se duce, altul întreabă în vis de tine:
Fie un înger, fie un drac care calcă sub tălpi
O urmă din noi, un zȃmbet din tot ce ne ține.

Și iar vei dormi cu gȃtul lăsat peste limba de cer,
Iar pătura norii-nvelind, cum eu – tu pe mine;
Dar zorii vor ști că în urmă te lasă să vezi
Cum visele pot să înșele o sticlă, ce spartă, ar fi una de fier.