I

Mână răschirată peste ochi:
Limpede pădure,
Dă-mi zeul mort înțelenit în foi,
Și vântul ce desface cetinile sure
Cu fulgii turturelei din verdele zăvoi.

În pieptu-i de mușchi moale și păros,
Urcă vârtej de frunze sunătoare,
De gâze amorțite și de așchii,
Spre nări de tinerețe poftitoare,
Alunecă vâltoarea de polenuri,
Pământul ce se micșă sub dogoare.

O, Pan!
ÃŽn degetele-nfipte-n rece lut,
Se urcă unduind întâia râmă,
Gingia de nămol încet se sfarmă
Sub coaja ghiocelului bălan.
Trezit își freacă-acum îmbelșugatul corn,
Pe care-atârnă iedera și luna,
De trunchiu-n care colcăie rășina,
Când geme-ncet driada zăvorâtă,
Vrând să desfacă din nemărginire
Picioru-i prins în aspră rădăcină.

Mână răschirată peste gene:
Limpede pădure,
Ochi verzi prin dimineață dibuind,
Priviți cum Pan își saltă trupul din fântână,
Dănțuind cu talgere de soare ce-i lunecă pe mână,
Sub colonada stâlpilor de fagi.

Apoi, când masca slută iese și s-ascunde,
Cu umbra-n crengi, sau peste rugi de fragi,
El sare-n vânt, bătând copita neagră
De foi uscate sau de buturugi,
Când iepurii din tufe sar pereche
Cu țapi roșcați din padine cu rugi.

Dar, iată, pe-un colnic o fată-nspăimântată
Se-mpiedică și sângeră și strigă,
Lăsând pe-un ghimpe carnea ce s-anină:
E zmeura, ce tremură-n grădină.

Atunci, sub râpi, ascultă Pan ecoul,
Și primăverii-i rupe o tulpină.
Mai singură-îi e inima sub flăcări,
Când munții beți se clatină-n lumină.

II

Când dimineața ciocănește trandafirii
Sub cerul de rubine și mărgean,
Iar râurile și șerpii alunecă sub crengi
La marginea pădurii în umbra unui ram,
Ciobanul cântă vremea, întoarsă amintirii,
Și frunza ce-i îngroapă piciorul la genunchi.
E turma grea de pace, de lână și lumină,
Când mângâie o mână îndepărtate muchi,
Iar sufletu-i sihastru, ca boaba de gherghină.

Un sturz, pe-o vale rece,
Strivește vâscul umed, când picură tilinca,
Din care crește vrejul, cu flori ce se revarsă
Pe sarica-i lățoasă din blana de berbece.

Vrăjirea ta duioasă ți-o simt, bătrâne Pan,
În mersul tău sălbatic prin vreascuri și ferigi,
În lemnul care geme sub cetina păroasă
Și râsul ghionoaii prin scorburi de buștean.

Când oile-ngeunche
Și somnul varsă urna cu boabele din nai,
Arcadia ferice învie vremea dusă,
Cu nimfe jucăușe prin fundurile de plai.

Atunci, tu singur, Pan, pe cerul înspuzit,
Sub primul vânt de marte,
Îți profilezi spinarea și chipul de granit,
Când gâzele se-nalță spre cornul ce-nfrățește
De ale gliii toarte
Tot farmecul tilincii, cu lumea ei de mit.

III

Pan blând, ce priveghi seara, tăcut, peste grădini,
Cu brațe noduroase și ochi de linx virgini,
Aureole negre în somn de lilieci
Lipește peste fruntea-ți cornută-n bălării
Umidități de turle cu trupurile vii.

Sub clopote de iezi și foaia de smochini
Aricii triști și șerpii în inelări sub spini
Așteaptă semnul mâinii ce tremură pe lună...
Dar pacea e de piatră în puful de gutui
Și micșuneaua moartă sub ruginii statui.

Când soarele își țese arcade prin firizi,
Furtunile-n ecouri cu nimfele pierdute
Alunecă sub ramuri sâni moi de alăută,
Și fructele cad grele, mâncate de omizi.