Clădeam în fiecare zi și noapte
urcând în mine trepte de argint,
și înălțam altare și palate
din visuri și din doruri care mint.

Și dăltuiam cu mâna mea adâncă,
în mine, ca-ntr-o neatinsă stâncă,
fecioare, îngeri cu aripi de vânt,
iubiri mult mai înalte ca iubirea
deasupra peste ceruri și pământ.

Și m-avântam ne-nfrânt spre alte spații;
Icar, purtând pe cer o torță vie,
cu ochii rătăcind prin constelații
în nopțile de adâncă insomnie
când deslușeam în mine ca-ntr-o mare
întâiul meu fior de poezie…

Clădeam pe atunci cuprins de nerăbdare
de-a valma încurcând culori și chipuri,
din piatră, din pământ și din nisipuri
iubirii cea mai sfântă întruchipare.
Și o dărâmam apoi să mai fac alta,
nemulțumit că mâna mea săracă
nu mai găsea în mine îndemânarea
cu atâta frumusețe s-o încapă.

Și CINSTEI înălțându-i în palate
un soclu mai înalt, cum se cuvine,
eu am simțit în mine cum nu-ncape;
și am căutat atunci…să cresc în mine.

Clădeam pe-atunci….
S-a-ntunecat cărarea
pe care mă urcam crescând în mine.
Iubirea și-a schimbat înfățișarea
statuia ei firavă e-n ruine….
Din Galatheea sfântă și curată
în fiecare zi se sfarmă-ncet o piatră.

Nu aștepta la poarta mea, iubire!
Nu vezi, ograda-i goală și pustie?
N-auzi cum vântul prin statui adie?….

E poate cântul ce-l cântam atunci
când înălțam cu mâna mea săracă
iubirii cea mai sfântă poezie
care în ea nu mai putea să-ncapă…