Am vrut să mă urc pe cruce.
Era o cruce mare, cu brațele larg deschise
Stătea măreț pe deal și părea că mă așteaptă numai pe mine.
Am încercat să mă sui
Dar mi-a alunecat piciorul și am căzut la pământ.
Ridicându-mi privirea am observat deodată
Că au crescut niște trepte până în vârf.
Am ajuns sus și mi-am sprijinit mâinile pe cuiele ce străpungeau lemnul.
Brusc mi-am amintit de cununa de spini pe care o lăsasem jos
Și că nu există nici o suliță să mă împungă în coastă
Și am avut gândul oribil
Că doar în închipuirea mea m-am suit pe cruce...
Cu astfel de gânduri în minte
M-a văzut un ostaș roman
Care tocmai trecea pe acolo
Și mi-a strigat:
Dă-te jos de acolo
Ia-ți crucea și urmează-mă!
Crucea mi se părea foarte grea
Eram un convoi întreg de deținuți
Unul din ei a căzut sub povară
Avea o cruce mică
Am fost curios să-i probez greutatea
Mi-a zdrobit umerii
Și atunci am realizat într-o străfulgerare
Că dintre toate crucile a mea e cea mai ușoară.
La un moment dat, o femeie din gloata de gură-cască
A vrut să-și bată joc de mine
Și a sărit pe crucea mea ca să o car și pe ea în spate.
Am aruncat-o la pământ: nu îmi pot permite să duc greutăți suplimentare.
Se fac acum douăzeci și cinci de ani de când târăsc crucea asta după mine
Acum am un moment de respiro, ostașul roman ne-a lăsat să ne odihnim o clipă
Și astfel am avut timp să aștern pe hârtie aceste rânduri.
Nu știu cât mai am de purtat crucea asta.
De câte ori nu am fost tentat să o arunc cât colo
Să fug și să nu mai știu de nimic
Dar m-a îngrozit gândul de a deveni
Un om fără cruce
Un om fără drum
Îndrăgostit de neființă
Și concubin cu neantul...
Pauza s-a încheiat
Îmi iau din nou crucea
Și pornesc mai departe...