Orice urmă de speranță a pierit din ochii mei,
Când, privind de la fereastră, ai ucis fără să vrei
Tot ce odată era magic și pe noi doi ne-a legat,
Lăsându-mă făr d-alinare, c-un suflet îndurerat!

Am văzut atunci ce poate nu trebuia să văd nicicând
Ș-acea clipă, în veci pururi, îmi va bântui în gând!
De-ar ploua la infinit și lumea toată să se-nnece
Tot n-aș fi mai fericit, căci durerea mea nu trece!

De m-ar prinde-n brațe soarta și m-ar rupe în bucăți,
Chiar de Domnul mi-ar trimite doar necaz și greutăți,
Tot ce-i rău, perfid în lume la picioare să s-adune,
Ar fi doar a zecea parte din prăpastia din mine!

Un ocean de vorbe dulci sau o mare de săruturi,
Sutele de mângâieri calde, toate parcă sunt nimicuri!
N-or să poată ca să umple hăul din sufletul meu,
Dar, să trăiesc fără tine, asta este cel mai greu!

Cine oare-n miez de noapte când negura m-a-nvăluit,
Îmi va fi mereu aproape, decât chipul tău iubit?
Cine îmi va fi alături când cărările se-mbină
Și c-un zâmbet cald, din suflet, mă va scoate la lumină?

Nu mai simt nimic sau poate doar acum simt că trăiesc!
Ce să fac, să spun, să-ntreb...n-am să pot...nu îndrăznesc...
N-am curaj nici cât un vierme sau din contră, am curaj!
Am să-ți spun acum vreo două, dar nu pot, sunt doar un paj

Vrăjit de chipul tău cel dulce, sclipitor ca și o stea,
Zâmbitoare, radiantă, stai acum în fața mea!
Nu schițez chiar nici un gest, nici o urmă de simțire,
Vreau să treacă toate-n zbor și să meargă de la sine!

Să vedem ce să întâmplă dacă eu nu fac nimic!
Da!, așa e cel mai bine!...parcă iară-s fericit!