Când deschid geamul, văd o bătrânică cu două bastoane

ca și cum ar fi viața mea

fără niciun sens, dar cu două fețe.

De multe ori simt că tăcerea mea va fi până la sfârșit

prietenul care încearcă să mă aranjeze și dă greș.

Iată-mă, încă o zi ce mă putrezește

între patru pereți cu hârtie igienică în buzunare,

imaginându-mi că apăs pe umărul tău

și nu pe tastele astea blestemate.







Îmi obosesc oasele aruncându-le într-un tren,

de o parte și de alta a coloanei

mi se răsucește un șarpe și mă mângâie.

E tot ceea ce primesc alături de huruitul trenului

ca un cutremur ce vine din interiorul palmei mele.

Nu mai vorbesc decât cu apusul,

eu îi spun dragule, el mă strigă trădătoaro.