Nu e de ajuns să privești, cum nu e de ajuns să atingi,
Iar dacă stau să mă gândesc, nu e de ajuns nici să simți.
Vreau senzația astrală să mă scoată din minți,
Cu minuni și minute de clipe fierbinți.
Dă-mi, puterea eternă căzută din nori
Ca prin corp să îmi treacă mii și mii de fiori,
Dă-mi lumea din stele, vreau raza din zori,
Expansiunea neantului în mii de culori.
Senzația supremă să-mi fie iubirea,
Ce-mi va trece prin suflet când te ating cu privirea.
Vreau să fiu ca un soare și priviri să orbesc,
Vreau mii și milioane de ani să trăiesc,
Să te văd, să te simt și să te cuprind pe tine.
Din degete să pocnesc să ne fac răul în bine
Și-un viitor superb să-ți croiesc
Din ramuri, un drum prin Calea Lactee
Ca un lanÈ› de vise cu parfum de orhidee.
Caut cheia eternă spre un nou univers
Ce deschide și suflet și tot ce-mi doresc,
Caut în culoarea din cer speranțe și stele
Ce mă fac să mă-ntreb oare cum o fac ele,
De traiesc mii, milioane de-s miliarde și ele?
Oare pe unde și-n ce colț de univers sunt eu,
Căci mă-ntreb și mă pierd prin cosmos mereu,
Când nu văd nicio urmă lasată de zeu,
Peste inima lor, peste sufletul meu?!
Raza de lumină dintre oameni cedează,
Cum cedăm să visăm, să sperăm ce contează,
Oare-i doar o clipă sau e o regulă de bază?
Dispari imediat prin negrul și pustiul neant, senzație de ură,
Să te pierd din priviri, să nu-ți văd nicio urmă,
Să te piardă cu toții ca pe-o umbră de turmă
După ploaia căzută, după lumea nebună.