mai țese iarna pânza penelopei
chiar dacă degetele altădată lungi s-au cam bontit
și nu mai nimerește în absența lunii
același capăt de la care să deșire

desigur pețitori-au încetat
să mai poftească mierea tăinuită în stafidă
vârându-și mâinile până la umăr în havuz
îmbrățișează leneșe peștoaice

eu sunt același

cum se păstrează tocul ușii
deși atâtea sentimente intră ies și se întorc fără motiv
să mai cuprindă-n pumn cenușa
acestui loc unde odinioară cultivasem busuiocul

perfidă penelopă nu mai deșira întruna
să-ți umple cerul pânza cu semințe de dovleac