Aș vrea să am curajul să-mi omor singur
câinele bolnav de cancer,
să-l privesc de jos în roșul ochilor și să-i spun
„cam asta-i, prietene”.
Ar fi cel mai bun antrenament pentru oamenii de după
și pentru moarte.

Vine o zi când numești întâmplarea „soartă”,
când deschizi ultima dată fereastra
și începi să le spui lucrurilor pe nume:
vieții, viață,
câinelui, câine
omului, om
și morții, moarte.

Apoi,
începi să tușești afară,
pe urmă, înăuntru,
pojghița amintirilor crapă,
trupul îți bate sufletul pe umăr,
iar la răscruce,
mai râmâne doar speranța
ca viermii să nu țină zi de post.